Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

De ce a murit Mătuşa?

Publicat 09:21 | 09 dec. 2011 // Mapamond, România // 998 vizualizări

Misterele dispariţiei Uniunii Sovietice

Au trecut două decenii de la trecerea Uniunii Sovietice spre toboganul istoriei. Un eveniment comemorat doar de Vladimir Putin, care consideră că „destrămarea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică”.

Institutul pentru Studiul Totalitarismului de la Bucureşti a găzduit lucrările simpozionului „Dezintegrarea URSS: Cauze şi consecinţe”.

Istoricii au încercat să ofere dezlegări la şarada care a făcut posibil să supravieţuim totuşi deja 20 de ani fără Uniunea Sovietică.

Directorul Radu Ciuceanu, care a câştigat în instanţă, în 2010, suma de 600.000 de euro despăgubiri pentru chinurile îndurate în „Zarca” de la Aiud, pe când „Ana, Luca şi cu Dej băgau spaima în burghej”, a dispus să se atârne pe pereţi imagini adecvate, folosite altădată de propaganda stalinistă: „Patria-Mamă te cheamă!” (desigur, pe front, la război, adică în groapă); „Fiţi vigilenţi în lupta de clasă!”, ne îndeamnă Felix Dzerjinski din alt tablou; un luptător îmbrăcat în roşu întinde degetul arătător spre tine şi te întreabă: „Te-ai înscris la voluntari?”.

Sigur că e greu astăzi, pentru noile generaţii, să mai priceapă ce însemna fie şi doar numele lui Felix-cel-de-Fier, creatorul CEKA. În 1924, polonezul care a omorât cei mai mulţi ruşi a pus bazele primei fabrici de calculatoare mecanice din URSS. El spunea că „un agent KGB trebuie să aibă capul rece, inima fierbinte şi mâinile curate”.
Istoricii noştri şi-au propus lucruri mai greu de explicat: de ce a dispărut URSS?

Laurenţiu Constantiniu a vorbit despre construirea „cordonului sanitar” al Uniunii Sovietice, una din obsesiile Kremlinului până astăzi, în raport cu lumea occidentală. Numai idioţii mai invocă astăzi Actul final de la Helsinki, semnat de americani la insistenţele lui Brejnev. Care frontiere ibviolabile? Ludmila Rotari a sesizat discrepanţa dintre „discursul oficial al perestroikăi şi realităţile din URSS”. Doamna Rotari crede că încă nu s-a cercetat suficient impactul pe care l-a avut „problema naţională” asupra hardughiei care a terorizat atâtea popoare.

Mai „de-acasă” a vorbit Veaceslav Samoşkin, un vechi gazetar rus printre românii din Bucureşti. El ne-a avertizat că ruşii au suferit chiar mai mult decât celelalte popoare captive din URSS. Elitele ruşilor – preoţi, învăţători, profesori, ţărani înstăriţi, “kulacii” – au umplut lagărele Siberiei. Ceea ce nu este departe de adevăr, dar tot nu-i scuză cu nimic. Veaceslav Samoşkin susţine că naţionalismul este un factor subiectiv care a dus la distrugerea Uniunii Sovietice. Şi, ce este mai surprinzător, în primul rând naţionalismul rus. El a evocat discursul deputatului Valentin Rasputin, rostit în primăvara anului 1991, în Sovietul Suprem: dacă popoarele sovietice nu recunosc jertfele ruşilor, ei bine, atunci ruşii vor cere independenţa faţă de… Uniunea Sovietică.

Era ideea care-i venea mănuşă lui Boris Elţin, pe care ziaristul îl consideră vinovat de dezmembrarea URSS. Şi, într-adevăr, în lupta lui pentru putere, Elţin a fost un fel de Samson care a murit sub ruinele templului, doar pentru satisfacţia de a-şi strivi adversarii. Prin urmare, domnul Samoşkin crede că dezmembrarea imperiului a fost o nefericită implozie, cu profunde cauze interne.

Tiberiu Tănase, profesor la Academia de Informaţii, a adus unele nuanţe din rapoartele KGB pentru perioadele 1985-1989. El precizează, destul de discret însă, că, în 1985, au fost judecaţi 15.000 de cetăţeni sovietici pentru activităţi contra statului, iar în 1989 – doar 316. În schimb, în 1989, KGB remarca înmulţirea turiştilor cu activităţi subversive – 715. Mă aşteptam la mai mult. Desigur, din partea domnului Tănase…

Gheorghe Cojocaru ne asigură că germenii imploziei s-au aflat chiar în tezele perestroikăi, în acţiunile politice ale lui Mihail Gorbaciov. Istoricul aminteşte că însuşi Gorbaciov este cel care a bătut primele cuie în capacul sicriului, când a cerut abrogarea articolului 6 din Constituţia URSS, potrivit căruia Partidul Comunist Sovietic este „forţa politică conducătoare”. Teză predilectă şi pentru activiştii comunişti din România. Gorbaciov a încercat astfel să transfere puterea politică spre sovietele de deputaţi ai poporului, ceea ce a provocat mânia activiştilor îmbătrâniţi din categoria Ianaev.

Din cercetarea lui Constantin Buchet, rezultă că Rusia actuală a renunţat doar în parte la ideea cordonului sanitar şi preferă să vorbească despre „străinătatea apropiată”, la grămadă cu Comunitatea Statelor Independente, idee pe care Uniunea Europeană şi NATO par s-o accepte deocamdată.

Nu întâmplător, unii lideri europeni dau de înţeles că Moscova îşi poate face mendrele, în chip democratic, desigur, prin toată Comunitatea Statelor Independente, pe unde şi-a menţinut bazele militare. Ca pe Nistru sau ca în Abhazia, sau în Tadjikistan.

Diplomatul Vasile Buga a trecut în revistă „factorii interni şi externi” ai celui mai misterios sfârşit de imperiu. Kremlinul nu a reuşit sau nu a vrut să tragă măcar o rachetă. Contra cui? Dacă „adormirea reflexelor” este opera unui om, înseamnă că avem de-a face cu un mare maestru în hipnoza colectivă. În realitate, destrămarea Uniunii Sovietice venea după căderea Zidului de la Berlin şi după „revoluţia cu terorişti în direct” de la Bucureşti. Contaminarea a mers de la Praga la Beijing în anul 1989. Doar China a rezistat…

Trebuia să adune cineva bani şi pentru această criză nesfârşită.

Istoricii au admis apoi că înapoierea economică din URSS, pierderea cursei înarmărilor, obstinaţia cu care Ronald Reagan a ajuns la putere printr-un program anti-sovietic răspicat au constituit factorii obiectivi, care au determinat dezmembrarea Uniunii Sovietice.

Corneliu Vlad a vorbit despre „Rusia ca o revelaţie geopolitică perpetuă”. Desigur, o revelaţie pentru lumea occidentală. Dacă Rusia se izolează spre Urali, de ce nu iese spre Europa? Dacă pleacă ruşii cu bocancii prin Europa, de ce au făcut-o, de ce nu pleacă la ei în Siberia? Un fel de istorie cu răspântii, la care multe popoare au fost nevoite să-şi planteze troiţe de aducere aminte, aş zice eu. „Într-o anumită viziune – să-i spunem occidentală – de la Petru cel Mare încoace, Rusiei trebuie să i se întâmple mereu ceva neobişnuit, ba chiar decisiv, de parcă istoria ei ar fi predestinată să meargă dintr-o răscruce istorică în alta. Cu alte cuvinte, o evoluţie pe un drum cu răscruci la tot pasul,” scrie Corneliu Vlad.

Şi au mai fost revelaţii: venirea lui Lenin cu trenul blindat, urcarea lui Stalin la Kremlin, intrarea în al Doilea Război Mondial pentru salvarea imperiului ca … „victimă” a lui Adolf Hitler şi era să ocupe toată Europa, apariţia judokanului Vladimir Putin, care construieşte „în oglindă” Uniunea Economică Eurasiatică…

În orice caz, frumoasă ideea lui Corneliu Vlad!

„Trebuie să avem în vedere că URSS a avut şi un rol pozitiv pentru că era a doua superputere şi că s-a păstrat echilibrul. Iar Rusia rămâne o mare putere şi pe noi ne poate trăda Occidentul din nou şi vom rămâne iar singuri în faţa ruşilor…”, încearcă un colonel să-şi dea cu părerea. Omul părea preocupat, dacă nu speriat…

Foto: Viorel Patrichi

Şi a venit replica lui Mircea Druc pentru cei care plâng după Uniunea Sovietică şi nu numai. Primul şef de guvern anti-comunist şi anti-sovietic de la Chişinău a făcut un fel de seismologie politică aici: „Prima undă seismică a fost prăbuşirea lagărului comunist, a doua undă seismică a dus la dezintegrarea Uniunii Sovietice. Să dea Dumnezeu să ajungă Vladimir Putin din nou preşedinte fiindcă el va crea condiţiile necesare pentru a treia undă seismică spre dezmembrarea Federaţiei Ruse. Atunci Rusia se va moderniza cu adevărat, când va ajunge rezonabilă, în frontierele ei naturale, cum este Franţa, cum este Marea Britanie.

Şi noi ce-am vrea acum? Să întoarcem din nou armele? Nu mă mai puteţi converti pe mine…

Să nu ne lamentăm mereu că a murit mătuşa. Gata, toate imperiile sunt trecătoare, dar absolut toate. Nu trebuie să ne fie ruşine de cuvinte: Naţionalismul a spulberat imperiul sovietic. În martie 1991, ţările baltice, Republica Moldova, Georgia şi Ucraina au refuzat să organizeze referendumul pentru păstrarea Uniunii Sovietice. Chiar atunci, Adrian Năstase a parafat tratatul de prietenie cu Uniunea Sovietică. De ce aţi făcut asta, domnule ministru? Este ca un cuţit în spate pentru noi, care vrem să distrugem imperiul. Domnule Druc, Uniunea Sovietică este o realitate de care trebuie să ţinem seama. Da, domnule Năstase, este o realitate care trebuie să dispară!”

S-au terminat dezbaterile chiar atunci când s-au aprins mai tare. De 20 de ani, asist parcă la acelaşi dialog. Încerc să înţeleg dacă popoarele mai contează în evoluţia lor istorică sau « laboratoarele Ocultei » din teoriile conspiraţiei ne hotărăsc destinul.

Şi totuşi, este naţionalismul cauza obiectivă a dispariţiei URSS? Istoricii rămân reticenţi în mânuirea cuvintelor şi parcă nu ar fi de acord că antonimul internaţionalismului este naţionalismul. Conform dicţionarelor. Anul 1989 a declanşat practic sistemul genetic imunitar al naţiunilor captive. Mult hulitul naţionalism a fost trotilul care a spulberat imperiul internaţionalismului proletar. Chiar şi Nazarbaev sau Aliev erau nişte naţionalişti atunci când nu mai voiau să împartă resursele cu Moscova, dar solicitau ajutoare pentru creşterea demografică în progresie geometrică din lumea musulmană sovietică. Iată de ce, prin perestroika lui – genială, după unii, o inepţie, după alţii – leninistul Mihail Gorbaciov a încercat să pună aripi unui mamut îngheţat în proiect. El a rămas până astăzi tot un leninist. Nu a evoluat nici cât Ion Iliescu. Iată de ce în Rusia nu există o opoziţie cristalizată fiindcă Ghennadi Ziuganov nu va fi niciodată o alternativă politică pentru poporul rus.

Trebuie să mai aşteptăm acum „revelaţiile” pe care ni le promite Vladimir Putin prin „modernizaţia” lui, atenţi mereu la interesele noastre în regiune.

Viorel Patrichi
Pentru Elldor.Info

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!