Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Psihanaliza în lumina spiritualităţii creştin-ortodoxe

Publicat 23:39 | 17 feb. 2012 // Elldorscop, Sănătate, Spiritualitate // 880 vizualizări

Semnificativ, psihanaliza modernă s-a născut pe fondul suferinţei umane, mai precis al patologiei, al bolii.

Prin chiar numele ei, psinahaliza pleacă de la cunoaşterea şi pătimirea sufletului, deci din interiorul pătimitor, frustrat, al existenţei şi vieţii noastre.

Pătimirea pe care o produce boala pune în mai multă lumină starea sănătăţii noastre, o anumită stare benefică pe care am pierdut-o.

Suferinţa naşte cunoştinţa, o naşte prin căutare, cercetare, analiză, altfel zicând, spiritual, suferinţa este o realitate de netagăduit; în ea nu se speculează.

Iar dorinţa de vindecare şi reusita vindecării sunt, iarăşi, un fapt ce nu poate fi contrazis când ai dobândit-o simţind sănătatea. De aici şi valoarea concretă a psihanalizei.

Începând cu o sesizare mai de suprafaţă, şi în incompletitudine logică, a celor două instincte de bază: al conservării insului şi speciei, Freud şi Adler au explorat inconştientul, atrăgându-ne atenţia asupra acestui univers lăuntric uman, mai puţin cunoscut şi asupra energiilor care pulsează în el.

Dar, totodată, definind psihologic drept principii plăcerea (mai ales sub forma libidoului) şi voinţa de putere, au prilejuit un impuls tragic manifestărilor de erotism şi violenţă; au cauţionat spectacolul degradant pe care-l oferă adeseori mass-media astăzi (prin filme, prin presa scrisă, audio şi video, mai nou, prin Internet) şi au provocat acest proces degenerativ în relaţiile interumane – fie aberaţii sexuale, fie atrocităţi, crime abominabile – care surprind şi ne uluiesc spiritul.

Au pus ei însă îndeajuns în cumpănă „principiile” proclamate cu fenomenele pe care le-au declanşat, cu proliferarea focarelor de infecţie şi autodistrugere nu dătătoare ci, paradoxal, dăunătoare, demolatoare de sănătate?

Continuatorii acestor şcoli şi experienţe, Carl Gustav Jung şi, apoi, Viktor E. Frankl, nu au omis nici ei, ci au integrat, se înţelege, realitatea şi menirea firească a instinctelor, sesizând în ele voia divină, creatoare.

Şi, mergând încă mai adânc, au văzut, mai presus de instinct, universul spiritual-uman şi Sensul însuşi al existenţei şi vieţii în Dumnezeu-Creatorul, Care dă Sens Creaţiei Sale.

Cu experienţa lor medicală, compătimind cu pacienţii vidul lor spiritual, lipsa sensului – psihozele, îndeosebi sub forma depresiei – au pus acut problema unei vindecări integrale şi, odată cu aceasta, a unei cunoaşteri depline a naturii umane.

Întrebarea capitală pe care cu certitudine şi-au pus-o a fost: cum poţi vindeca un suflet bolnav fără să-i cunoşti structura, constituţia originară, fiinţa?

Aşa precum un chirurg nu poate vindeca un organ lezat fără să-i cunoască precis structura anatomo-fiziologică, la fel nu poate fi vindecat sufletul, conştiinţa omului fără o abordare a statutului propriu.

S-a observat: a merge în profunzime înseamnă a merge la origine. Dar eu nu-mi sunt mie însumi origine, şi atunci cum m-aş putea cunoaşte prin mine însumi, fără să-mi fiu origine, obârşie.

Originea ne depăşeşte, ne transcende. În noi, în actul constitutiv originar, existenţa şi cunoaşterea nu sunt simultane. Numai în Dumnezeu cel veşnic existenţă şi cunoaştere sunt una. Noi luăm cunoştinţă de noi înşine după ce existăm, în procesul formării conştiinţei de sine şi nici atunci numai prin noi înşine, ci numai prin apelul la Obârşia noastră. Iar acest apel e vital spiritului şi existenţei.

Dar cum? Apostolul învaţă: „Dacă i se pare cuiva că cunoaste ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El” (I Corinteni 8, 2-3).

Cu adevărat, Dumnezeu e Cel Care ne cunoaşte, iar noi ne cunoaştem împreună cu Dumnezeu, împreună cu Ziditorul, cu originea noastră. Acesta este firescul cunoaşterii, anume în lumina iubirii Creatorului Care ne-a răsădit în existenţă. Numai în această lumină, necreată, se înţelege, a Celui Care ne-a zidit, Îl cunoaştem pe Ziditor şi ne cunoaştem pe noi înşine.

Aşa e posibilă cunoaşterea, care e totuşi inepuizabilă în ea însăşi, confruntată fiind cu „omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului… înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3, 4).

Şi aşa, pe de o parte, cunoaşterea implică în ea însăşi tainicul, e şi taină în ea, în infinitul divin din ea; dar, pe de altă parte, fără să mă cunosc în adevărul meu, adică în rostul existenţei şi vieţii mele, nu am linişte, sunt bolnav, bolnav de chinuitoarea necunoaştere; spiritual, am sentimentul tragic şi trăiesc frisonul căderii în vid.

De aceea Mântuitorul ne încredinţează: „Aceasta este viaţa veşnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17, 3)

Se dezvăluie astfel legatura indestructibilă între cunoaştere, existenţă şi viaţă, şi sănătatea ei.

Iar cuvântul divin „viaţă veşnică” înseamnă propriu-zis Viaţa mea în care lucrează Cel veşnic, prin Harul lui Cel veşnic, la care mă face părtaş încă de aici şi de acum; încât cunoaşterea „vieţii veşnice”, adică a vieţii în plinătate e tocmai cunoaşterea în Har, prin Cel veşnic prezent în ea.

De aici, şi cunoaşterea ei, şi sănătatea ei, normalitatea ei, şi vindecarea ei în caz de cădere, toate ne conduc la cunoaşterea noastră din temeiul, din starea originară.

De aici cerinţa imperioasă a cunoaşterii de sine, ca o bază pentru o psihologie a umanului, a unei ontologii autentice a existenţei şi vocaţiei umane.

În acest sens, astăzi, Părintele mitropolit Hierotheos Vlachos arată judicios: „Nu putem să vorbim despre psihoterapie, dacă nu dăm o definiţie a sănătăţii sufleteşti şi dacă nu stabilim ce înţelegem prin cuvântul suflet”.

Acest fapt e cu atât mai important cu cât, dureros constatăm că, în tratatele noastre de psihologie, e omis termenul suflet, ca şi cum am putea vorbi de o psihologie fără suflet, adică fără obiectul ei propriu-zis de cercetare.

Numai într-o cunoaştere fiinţială a sufletului şi într-o înţelegere unificatoare, în simbioză, cunoaşterea de sine, sănătatea originară şi vindecarea în urma căderii, când se întrepătrund devin, mântuitor, una.

Având în vedere unitatea Revelaţiei divine, adevărul omului ni se descoperă astfel, în referatul biblic: „A zis Dumnezeu „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…” (Fac. 1, 26). Deodată, lumea omului apare ca Sfat şi operă a comuniunii divine şi a Sensului divin creator.

Astfel ne întâmpină, viu, dintru început, mărturia: „A zis Dumnezeu: „Să facem…”.

Prin acest cuvânt se dezvăluie, din însăşi obârşia ei, „Iconomia tainei celei din veci ascunsă în Dumnezeu, Ziditorul a toate prin Iisus Hristos… Sfatul cel din veci” (Efeseni 3, 9-11), pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl tâlcuieşte: „Creatorul universului ne-a înfăţişat un fel de sfătuire, ca să spunem aşa, un fel de deliberare, arătându-ne sub această formă cinstea celui ce avea să fie creat; ne-a învăţat, chiar înainte de a-l crea, măreţia dregătoriei ce avea să o încredinţeze omului”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte şi el de „Sfatul negrăit al lui Dumnezeu despre lume şi despre iconomia Lui…”, de „raţiunile lucrurilor întocmite înainte de veacuri în Dumnezeu, precum însuşi a ştiut, raţiuni pe care Sfinţii bărbaţi au obişnuit să le numească şi binevoiri”.
Cunoaşterea îmi dă şi îmi asigură sănătatea. Dar cum să o realizezi? Numai în comuniunea, în logodna dintre tainic şi descoperit, mister şi Revelaţie, dintre infinitul divin şi făptura zidită în hotarele timpului dar care aspiră totdeauna, în lumina iubirii în care se săvârşeşte actul creator al aducerii de la nefiinţă la fiinţă, dar şi relaţia în har între.

Pe de altă parte, nu mă pot cunoaşte cu adevărat fără să am ceva din Dumnezeu, din Creatorul meu. Aşa cum nu poţi înţelege, cunoaşte o operă fără cunoaşterea autorului. Chiar dacă a fost înregistrată ca anonimă, nu înseamnă că nu a avut autor.

Pentru sănătatea omului trebuie să cunoaştem: fără să ai ceva din Dumnezeu, din Necreat, nu poţi avea cunoştinţă de tine. Or eu nu am în mine viaţă adevărată fără să-L cunosc şi să te cunoască pe tine. Eu sunt bolnav de necunoaştere. Iar eu nu mă pot cunoaşte în originea mea pentru că eu nu-mi sunt mie însumi origine. (Sartre încerca, dar în cele din urmă a recunoscut misterul.)

Atunci eu nu mă pot cunoaşte pe mine decât prin Dumnezeu, decât: printr-un Da şi Dar creator al lui Dumnezeu, printr-o lumină a Ziditorului meu în mine.

Iar lipsa, scindarea între eul meu şi acest Da divin e sursa oricărei forme de schizofrenie. De la stările grave până la acele stări de neîmplinire, de nelinişte care scad aportul nostru creativ.

Psihanaliza s-a născut pe fondul suferinţei umane, explorând adânc, la rădăcină, în suflet, de unde şi numele de analiză a sufletului. Începând cu sesizări semnificative (cercetări), apoi ajungând la observare-vedere tot mai profundă, totodată şi provocări binefăcătoare, mai ales din punct de vedere al cercetării obiective, dar şi provocări malefice.

Tragic, lumea, conştiinţa noastră se confruntă nu numai cu mici abateri (greşeli, erori) ci, grav, cu înspăimântătoare forme de disoluţie-descompunere nu numai teoretică, ci, în fapt , a ontologiei umane.

Psihanaliza se impune ca o ştiinţă medicală. Reprezentanţi autorizaţi (Jung, Frankl) îşi afirmă competenţa tratării bolilor sub aspect medical. Jung spune: „în cazul unei suferinţe de natură religioasă trimite la preot, spovedanie…”. Suferinţa poate fi separată când făptura umană e unică? De aceea Frankl: “Medicul vindecă, preotul acţionează pentru mântuire”.

Într-o asemenea viziune se impune îndeosebi o înţelegere mai adâncă a ontologiei umane.

Boala era chiar vidul spiritual, despărţirea de Dumnezeu. Nu se poate vorbi de restaurarea conceptului de sănătate mintală, dacă nu ai definiţia clară a sănătăţii mintale, sufletul în obârşia lui.

Părintele Constantin Galeriu
Sursa: CrestinOrtodox.ro

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!