Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Tovarăşe Vasile Stati, se răsuceşte Iorga în mormânt!

Publicat 17:15 | 03 apr. 2012 // Cultură, Opinii // 1.313 vizualizări

De regulă, nu intru în vorbă cu ticăloşii. Nu am fost niciodată un luptător şi nici nu pot face educaţie naţională nimănui. De aceea, nu le-am acordat atenţie unora ca alde Vasile Stati. Acum însă, personajul a depăşit limita nemerniciei. Şi nu din ignoranţă.

Prezent la “Conferinţa ştiinţifică internaţională” cu tema „Alipirea Basarabiei la Rusia în contextul relaţiilor multiseculare moldo-ruso-ucrainene”, care a avut loc la Chişinău, Vasile Stati, cel mai trist campion al luptei actuale de rusificare a românilor de peste Prut, a afirmat că marii istorici români ar fi scris că Basarabia nu este pământ românesc.

Netrebnicul merge atât de departe, încât îi atribuie lui Nicolae Iorga aceeaşi gândire neghioabă, fără să prezinte sursa. Iată ce a spus Vasile Stati:

„Încă în anul 1912 Iorga menţiona că „noi nu trebuie să regretăm ceea ce s-a întîmplat în anul 1812, cînd Moldova de Est a trecut la Rusia… Noi – poporul român, care la momentul alipirii Basarabiei la Rusia încă nu existam… Mai mult decît atît, în anul 1812 despre apariţia României încă nimeni nu putea să presupună”, – a spus Stati.

O asemenea afirmaţie, un asemenea vocabular neghiob nu există în toată opera lui Iorga, istoricul care s-a opus ultimatumului sovietic în Consiliul de Coroană din 27 iunie 1940.

Consiliul de Coroană, care avea împuternicirea de a decide soarta Basarabiei în urma ultimatumului sovietic, era format din 27 de persoane – miniştri şi consilieri regali. S-au făcut două şedinţe în cursul zilei de 27 iunie 1940, la prima dintre ele 11 voturi au fost împotriva acceptării ultimatumului şi 10 pentru acceptare, restul abţinându-se şi cerând continuarea discuţiilor.

În cea de-a doua şedinţă, situaţia s-a schimbat radical: regele a exercitat presiuni asupra membrilor. Au fost 20 de voturi pentru cedarea Basarabiei:

1.Petre Andrei – Ministrul Educaţiei Naţionale, fost membru PNŢ şi deputat în parlament din partea acestui partid.
2.Constantin Anghelescu – din 1901 până la sfârşitul perioadei interbelice a fost deputat sau senator în toate legislaturile.
3.Constantin Argetoianu – un important afacerist, membru PNL, din partea căruia a fost prim-ministru pentru câteva luni.
4.Ernest Ballif – general, consilier regal.
5.Aurelian Bentoiu – deputat din partea PNL, ocupând înalte funcţii în guvern începând cu 1936.
6.Mircea Cancicov – membru PNL, Ministru de Finanţe în repetate rânduri.
7.Ioan Christu – Ministrul Comerţului Exterior.
8.Mitiţă Constantinescu – membru PNL, Ministru de Finanţe între 1939-1940, guvernator al Băncii Naţionale a României.
9.Mihail Ghelmegeanu – Ministru de Interne.
10.Ion Gigurtu – afacerist, membru al guvernului în repetate rânduri, inclusiv prim-ministru (4 iulie – 4 septembrie 1940), nazist declarat.
11.Constantin C. Giurescu – istoric (!), autor al ediţiei academice a Istoriei Românilor, Ministrul Propagandei.
12.Nicolae Hortolomei – medic, Ministrul Sănătăţii.
13.Ioan Ilcuţu – general, Ministru al Apărării Naţionale. Odată cu venirea la putere a lui Ion Antonescu a avut domiciliu forţat.
14.Ion Macovei – director CFR din 1936, Ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor
15.Gheorghe Mironescu – membru PNŢ, de două ori Prim-Ministru al României.
16.Radu Portocală – afacerist, membru PNL, din partea căruia a fost ministru în trei guverne.
17.Mihai Ralea – Ministrul Muncii, viitor susţinător al instaurării comunismului în România.
18.Victor Slăvescu – afacerist, membru PNL, la acel moment Ministru al Înzestrării Armatei.
19.Gheorghe Tătărescu – Prim-Ministru, membru PNL, Ministru de Externe în guvernul Groza.
20.Florea Ţenescu – general, Şeful Marelui Stat Major al Armatei.

Au existat atunci doar 6 consilieri care au votat pentru dreptul istoric al României: Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu.

Însă pretinsul istoric Vasile Stati scrie astăzi mai cacofonic decât majoritatea basarabenilor din secolul al XVIII-lea:

„Trebuie menţionat că Moldova de Est a existat în contextul Imperiului Rus încă cîteva decenii pînă la anul 1812. Războaiele ruso-turce au contribuit la consolidarea comunicării moldovenilor şi ruşilor. Iorga menţionează că, aflîndu-se sub protecţia Rusiei încă în jumătatea a doua a secolului XVIII, tot principatul moldovenesc trăia în direcţia gîndirii europene avansate. Istoricul român dă de asemenea de înţeles că în perioada nominalizată boierii moldoveni s-au adresat de nenumărate ori la Petersburg, solicitînd să primească principatul în componenţa imperiului şi considerau lupta Rusiei cu Imperiul Otoman nu altceva decît bătălia binelui cu răul”.

Sigur că au existat şi boieri moldoveni cu mintea la fel de înceată ca a lui Stati, contemporanul Internetului.
El nu uită să mânjească până şi memoria ardeleanului Onisifor Ghibu, care şi-a dedicat o mare parte din viaţă propăşirii românilor din Basarabia.

Nu-l vom trimite pe Stati să citească lucrarea „La Continuite roumaine dans la Bessarabie”, scrisă în anul 1920, de Ştefan Ciobanu, un mare istoric moldovean, fiindcă nomenklaturistul de la Chişinău nu ştie franţuzeşte. Cu alt prilej, îi vom recomanda o listă de istorici ruşi, care au scris obiectiv despre originea şi drepturile românilor din Basarabia.

Acum, oferim spre exemplificare, câteva fragmente scrise de marii istorici români despre Basarabia, inclusiv de Nicolae Iorga. Nu pentru Vasile Stati, care le cunoaşte, ci pentru cei care ar putea să creadă ticăloşiile acestui becisnic pretins savant contemporan.

Nicolae Iorga:
“Am ştiut noi toţi, cel de sus ca şi cel de jos – afară de câteva uscături trândave, care se laudă cu stearpa lor mărire, – cel bogat ca şi cel sărac, cel cu învăţătură din carte şi cel cu înţelepciune din viaţă, am ştiut să ni arătăm, cuviincios şi liniştit, dar hotărât şi puternic, jalea pentru că, acuma o sută de ani, rusul, biruitor asupra turcului, a rupt şi a tras la dânsul jumătate din vechea noastră Moldovă.
Se vor împlini în curând o sută de ani de la luarea Basarabiei de către ruşi. Adecă acum o sută de ani, prin pacea de la Bucureşti, din mai 1812, ei au luat partea de răsărit a Moldovei, şi anume partea cea mai bună, mai mănoasă, mai potrivită pentru creşterea vitelor, – cum ziceau plângând boierii de atunci, într-o vreme când fruntaşii ţerii nu mai ştiau să se lupte. Aceste întinse şi frumoase ţinuturi n-aveau pe atunci un nume osebitor, ca şi Moldova de Sus când ni-a luat-o Austria: răpitorii se grăbesc să acopere cu un nume fals, crezând că-şi pot ascunde astfel fapta rea, ceea ce au răpit.
La pacea din Bucureşti deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostaşi fuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţară ospitalieră, primiţi cu crucea şi evanghelia de clerici, poate şi pentru a se aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea şi cruţarea creştinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia. Crezuse că poate opri amândouă ţerile româneşti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai Dumnezeu ştie de câte ori ne-a dat şi unora şi altora: au fost câţiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, şi nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie şi scris deasupra uşii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă în Rusia, şi atunci vecinii se mulţămiră şi cu o pradă mai mică. Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat la aceasta.
Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit.
Rusia nu obişnuieşte a face Universităţi de rusificare, pentru românii ei şi – mai ştii?- pentru noi; nu îndrăzneşte a le face. Cu ce clădire va comemora ea răpirea Basarabiei? Ar fi mai potrivit cu o temniţă mare. Cu una în care să între toţi românii de acolo cari vreau să fie români şi îndrăznesc a o spune. Dacă o astfel de temniţă s-ar face pentru ardeleni, la Alba Iulia, răpede n-ar mai încăpea oaspeţii într-însa. Cea din Chişinău ar rămâne goală: menirea noastră e să pregătim locuitori, cât mai mulţi, pentru dânsa. Căci fără vamă de suferinţi, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieţii nu se mântuie din robie un neam.”

„Mi se cere să particip, nu la apărarea dreptului nostru asupra Basarabiei, pe care nici un om cuminte dintre cei cari fac parte din forma cea nouă a Rusiei, pe care o dorim desfăcută de apăsătoarele tradiţii ţariste, nu înţelege a o socoti capabilă de a fi desfăcută din trupul statului românesc, revenit în hotarele sale fireşti, ci la considerarea rostului Basarabiei în legătura, care trebuie să fie din ce în ce mai strânsă, fără osebire de loc şi de moment istoric, între părţile dintre Prut şi Nistru şi dintre celelalte părţi româneşti.
Dacă înţeleg bine ceea ce s-a cerut, este prin urmare o definiţie a Basarabiei: o definiţie supt mai multe raporturi şi, anume, o definiţie în ce priveşte originile sale, adecă felul de vieaţă românească cel mai vechi şi formele pe care a trebuit să le primească această bucată de vieaţă românească. Apoi condiţiile în care s-a făcut desfacerea acestei ţări, care a devenit pentru Rusia ţarului Alexandru I, întâi o „oblastie” cu un caracter naţional şi provincial bine delimitat şi pe urmă o simplă provincie, a cării alipire la monarhia, făcută din multe petece, a Romanovilor, trebuia să ajungă cât se poate mai strânsă.
Ţara Românească a Moldovei – căci acesta este numele cel mai vechi al domniei care s-a chemat pe urmă mai pe scurt: Moldova, – s-a alcătuit departe de malul Prutului, în colţul acela unde românimea din mai multe locuri s-a legat de la sine împreună, anume pe valea râului de unde a venit numele Moldova şi în jurul acelui vechi centru orăşenesc, venind încă din vremea tatarilor şi locuit la început de lucrătorii saşi de la minele ce nu mai există astăzi, centru care se zice astăzi Baia, din cauza acestor mine, ca şi Baia Mare, Baia de Criş, Baia de Aramă, dar care odinioară era numit în latineşte Cetatea Moldovei, iar pentru unguri Moldva-Banya, Baia Moldovei, pentru saşi: Die Stadt Mulde, Cetatea Moldovei. Prin sărituri răpezi de ostaşi această domnie moldovenească, strâns legată de râu, a ajuns înaintea largii ape a Siretului şi înaintea Sucevei, care se varsă în Siret şi, înainte de a coborî în jos către Roman, ea a ţintit drept către vadurile Nistrului, ajungând prin cel de la Cernăuţi la vadul cel mare de la Hotin şi prin vadul de la Ţuţora pe Jijia, în jos de Iaşi, la celălalt vad, de la Tighinea, sau, coborându-se mai în jos, la cetăţile cele mari întemeiate pe pământ românesc, dar fără stat al românilor, pe vremea aceea, la Chilia şi Cetatea Albă.
Este de uimit cu câtă putere s-a tins de la început la stăpânirea acestor mari ape, a căror nevoie a fost simţită de la început şi cărora li s-a căutat până la izvoarele lor o întregire prin ţara cea nouă, căci de aici a pornit adăugirea, în părţile de la Cernăuţi, unde a fost Ţiţina, de la Şipinţi, în legătură cu aşa-zisa Şerpeniţă din judeţul Dorohoi, şi de la Hmilov, a cărui aşezare n-o putem găsi, a Moldovei celeilalte, pentru ca de acolo să se urmărească şi mai departe stăpânirea târgurilor celor mari din colţul ruso-polon al Pocuţiei. Era o întregire pe care am putea-o numi în parte basarabeană în această legătură dintre domnia cea veche din părţile Băii şi dintre aceste două prelungiri, dintre care una lovea drept la Hotin, iar cealaltă căuta, peste vadurile Prutului şi Nistrului, legătura cu izvoarele înseşi ale acestor ape.
Abia cunoaştem pe cei dintâi domni ai Moldovei, şi nu ni putem da samă de însuşirile lor. Ele însă au trebuit să fie mari, căci nu înseamnă puţin lucru ca, de la primii paşi făcuţi de un stat întemeiat milităreşte, el să-şi vadă harta întreagă, pe un timp când ea nu era însemnată pe hârtie, şi să întemeieze o politică îndreptată pe căile acestea largi ale râului şi cuprinzând un total aşa de deplin şi de solid închegat cum era acela dintre Carpaţi şi Nistru.
Se poate întâmpla ca, în părţile acestea de la răsărit, satul românesc să fi fost mai rar, căci a fost o pădure basarabeană care s-a mâncat încetul pe încetul şi pe care ar trebui, fireşte, s-o punem la loc. Desigur că, acolo unde se întindea stepa, adecă şesul fără copaci şi cu puţine cursuri de apă, afară de lacurile sărate care se înşirau deasupra gurilor Dunării, să se fi strecurat popoarele din răsărit, împotriva cărora domnii Moldovei au făcut imediat un lanţ de cetăţi apărătoare: Hotinul ridicându-se încă de pe vremea înaintaşilor lui Ştefan cel Mare, până ce i s-a adaus strălucita îmbrăcăminte de piatră şi de cărămizi aparente, dăruite desigur de Petru Rareş, Soroca, întemeiată ca un punct de strajă înaintea tatarilor, bătuţi la Lipnic de Ştefan cel Mare, Orheiul şi zidurile puternice, drept pe Nistru, ziduri care durează perfect şi până acum, de la Tighinea, fără a mai
pomeni întăriturile ocrotitoare peste cetăţenii, cari îşi aveau, cum s-a dovedit în urmă, monedele lor, în care numele de Cetatea Albă, în greceşte „Aspro-Kastron”, era unit, pe cealaltă faţă a banului, cu bourul moldovenesc de pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a urmaşilor săi.
Basarabia nu este un adaos dăruit ambiţiei unui domn târziu, ci una din pietrele de temelie în clădirea solidă a domniei moldoveneşti din cele dintâi timpuri.
Ne-am deprins mai târziu a vedea în Prut un hotar, şi cântecul popular l-a blăstămat din cauza împiedecării legăturilor de fiecare zi între oamenii de acelaşi fel cari erau foarte deseori tovarăşi de muncă şi membri ai aceleiaşi familii. Dar, în vieaţa cea veche a poporului nostru rural, el nu înseamnă o despărţire. Nu este râu, sau, exceptând Tisa singură, şi anume în partea de jos, n-a fost râu care să însemne o despărţire între două grupe de români.
Priviţi la Dunăre: români sunt de o parte şi de cealaltă, având cu desăvârşire aceeaşi înfăţişare şi, chiar dacă românii se strecoară adânc în Balcani, întinzând mâna fraţilor lor, de o făptură întrucâtva deosebită, din părţile Macedoniei şi Tesaliei, nimic nu-i deosebeşte.
Tot aşa românii se întind şi astăzi de o parte şi de alta a Nistrului, şi, precum cei din Balcani s-au coborât până în fundurile acestea macedonene, tot aşa ceilalţi, de la răsărit, s-au dus până la Nistru, până la Bug, s-au coborât cu turmele în Crimeea şi au ajuns, prin colonizările silnice ale ruşilor, până la apele depărtate ale răsăritului manciurian, ale celei mai îndepărtate Asii.
Prin urmare nu se poate crede că, în cele dintâi timpuri, cum nu era o deosebire între siretenii de o parte şi de cealaltă, să fi fost una între prutenii de pe dreapta şi prutenii de pe stânga. Ţinuturile pe care le-au întemeiat în jurul cetăţilor primii domni moldoveni se întindeau pe amândouă malurile apei.
Ţinutul Hotinului trecea până în Bucovina de astăzi, cu pădurea lui.
Ţinutul Iaşului era şi pe un mal şi pe celălalt al Prutului.
Ţinutul Fălciiului era strâns legat de partea cealaltă, şi între Huşi şi Lăpuşna erau legăturile cele mai fireşti. Prutul însuşi are o astfel de şerpuire, încât deseori cine călătoreşte în aceste părţi ajunge de nu-şi mai dă bine samă unde este Moldova rămasă neatârnată şi unde şi-a înfipt ghiara vulturul bizantin al ţarilor.
Iar pădurea Tigheciului îşi avea o parte corespunzătoare dincolo de Prut, precum stepa din josul Basarabiei trece Prutul, cuprinde Covurluiul, o parte din Brăila şi coboară în Ialomiţa, pe care o stăpâneşte cu Bărăganul şi se opreşte numai în margenea Vlăsiei, a pădurii româneşti din Ilfov şi Vlaşca.
Neamurile boiereşti nu s-au deosebit niciodată, după cum unul era de o parte, altul de cealaltă parte.
Un amestec de sânge cu unii ruşi, pe cari de la început i¬am cucerit şi confundat cu noi, se observă încă din veacul al XIV-lea, dar ei sunt mai mult în Moldova de sus decât în părţile Basarabiei de mijloc, întru toate asemenea cu Moldova, şi în părţile de jos, care au avut deseori o soartă deosebită de a regiunilor celorlalte, dar şi aici fără deosebire după cum erau la răsărit sau la apus de acelaşi Prut.
Ctitorii bisericilor din Basarabia nu sunt oameni de acolo, precum ctitori ai lăcaşurilor din Moldova au putut fi deseori cei cari înfăţişau vieaţa românească dinspre răsărit. Şi primejdiile au fost aceleaşi.
Niciodată o năvălire nu s-a oprit la şivoiul îngust al Prutului, ci totdeauna hoarda tătărască a pătruns până la Siret şi chiar dincolo de această apă, când n-a trecut pe deasupra trecătorilor spre a se coborî prăpăstios în Ardeal, primejduind Maramurăşul şi părţile vecine.
Nu se poate o legătură mai strânsă între două părţi de la început nedeslipite şi fără nici un motiv de deslipire de aceleaşi hotare.
Când a fost nevoie să se împartă Moldova în două, nimeni nu s-a gândit s-o împartă în lung, ci împărţirea s-a făcut în lat. Ţara de Jos, de la Bârlad încolo, opunându-se Ţării de Sus, care se îngrămădea, după scăderea vechii capitale a Sucevei, în jurul Iaşilor. Nimic nu poate fi mai doveditor a unităţii româneşti decât acest caracter de împărţire pe latitudine a Moldovei, pentru nevoile administrative de mai târziu.
Când se făcură ceva mai târziu planurile de împărţire a Moldovei între împăratul Sigismund, care era rege al Ungariei, şi între regele polon, care râvnea la drumul spre Marea Neagră prin părţile basarabene, înţelegerea aceasta a tăiat tot în lat Moldova, plan care, lovindu-se de dârza împotrivire a unui Alexandru cel Bun, n-a putut fi îndeplinit niciodată. Iar, când între urmaşii lui Alexandru s-a făcut împărţirea, de venituri mai mult decât de ţară, Ilie, fiul lui Alexandru, a fost domn în sus, Ştefan în jos, şi Petru Aron s-a refugiat, se pare, într-un anume moment, la Cetatea Albă.
Ruşii n-au urmărit niciodată Basarabia privită ca o entitate deosebită, – aceasta nu se bagă de seamă -; ei n-au urmărit nici măcar Moldova singură, ci stăpânirea asupra amânduror ţărilor româneşti până la Dunăre, ca să aibă legătură cu elementele slave din Peninsula Balcanică, în chip firesc legate de dânşii.
Dacă, la 1812, s-au oprit la Basarabia, este pentru că n-au putut câştiga mai mult.
Planurile făcute de dânşii înaintea încheierii acestei păci neaşteptate, pe care ei au primit-o numai de frica lui Napoleon, care se pregătea de năvălire, cuprindeau măcar Moldova întreagă, sau măcar Moldova până la Siret. Şi după anexarea Basarabiei, ţarul Alexandru n-a crezut scopul său în adevăr atins, ci el a dorit să întrebuinţeze Basarabia ca o bază pentru luarea în stăpânire a Moldovei, sau, pe vremea lui Kiseleff, prezident al amânduror principatelor, s-a stabilit carantină la Dunăre, care trebuia să fie hotar faţă de turci.
Dar, îndată ce putinţa aceasta de a căpăta ţările româneşti, care s-a ivit ultima oară, ca o fantazie bolnăvicioasă, în timpul războiului celui mare, când un Sturmer, înţeles cu germanii, se socotea stăpân în Moldova, lăsând Muntenia în sama împăratului-rege de la Viena şi Budapesta, când această imposibilitate s-a vădit, Basarabia a rămas fără sens pentru Rusia. Şi Rusia nu putea să aibă nevoie de dânsa, nici în ce priveşte coborârea la Marea Neagră, pe care o are aşa de larg, nici în ce priveşte o înaintare asupra gurilor Dunării, spre care merge un interes european, care, oricând, a stat împotriva pretenţiilor ruseşti şi care, chiar când a trebuit să cedeze ruşilor gura Chiliei, – pe când la tratatul din Paris era vorba de toate gurile Dunării în sama Turciei supt administraţia Moldovei, – s-a îngrijit, prin canalul de la Sulina, să prefacă acest braţ al Chiliei într-o linie moartă pentru
comerţ.
Dacă mai este nevoie, în starea actuală a legăturilor, să se aducă înainte argumente istorice şi argumente de bun simţ, ele pot fi culese şi de ai noştri, pentru a se folosi de dânsele în diplomaţie, şi pentru alţii, din această scurtă expunere”.

Şi totuşi, Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu, „Istoria românilor”, p.501, deşi bătrânul a votat pentru cedarea Basarabiei :
„Basarabia este denumirea dată de Imperiul Rus în 1812 teritoriului voievodatului Moldovei dintre Prut şi Nistru, anexat prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, odată cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia istorică (în limba turcă Bugeac), cedate de Imperiul Otoman la încheierea războiului ruso-turc dintre 1806-1812. Faptul că a fost cedat Rusiei şi o parte din teritoriul voievodatului, în ciuda tratatului moldo-otoman care garanta integritatea Moldovei, se datorează dibăciei negociatorului francez Gaspard Louis de Langeron care servea interesele ţarului”.

profesorul I. Zaborovschi:
„Basarabia este provincia românească dintre Prut şi Nistru, provincia răsăriteană a ţării şi megieşă cu spaima lumii civilizate: Rusia Sovietică. Face impresie şi chiar s’a format un fel de părere curentă că denumirile de român şi basarabean cuprind noţiuni diferite, ba poate şi opuse. De aci tribulaţiunile în publicistica de după războiu asupra denumirii de basarabean şi Basarabia. Nu rareori s’a observat evitarea acestor nefaste cuvinte, înlocuindu-le, cu altele sinonime, de pildă: Moldova dela Nistru, Moldova dintre Prut şi Nistru etc.
Şi totuşi român şi basarabean sunt două cuvinte care exprimă aceiaşi noţiune. Mai mult, provincia noastră păstrează în denumirea ei – Basarabia – una din reminiscenţele istorice cele mai
scumpe şi mai caracteristice româneşti”.

Bogdan Petriceicu Hasdeu:
„Cât oi trăi, n-oi pute suferi pe moscali…”

A. D. Xenopol, după Congresul de la Berlin:
„Şi într-adevăr se despărţise pentru totdeauna Basarabia de Moldova, de îndată ce încăpuse în ghearele colosului moscovit, ea era moartă pentru Moldova şi sărutarea ce i se dăduse fusese sărutarea de pe urmă. De atunci Prutul volbură ape amărâte prin lacrimile locuitorilor ambelor sale maluri şi deveni râul blestemat ale cărui valuri vor însemna despărţirea unui neam. …ruşii au un singur scop asupra românilor, acela de a şterge cât mai curând numele lor de pe faţa pământului. Ca proteguitori, ca aliaţi ne-au desbrăcat, ce ar putea face mai mult ca duşmani? De aceea, o alianţă cu ruşii în orice împrejurare, o încredere în cuvântul lor sau în semnătura lor va fi totdeauna o nebunie scump plătită.”

Vasile Pârvan, „Consideraţiuni asupra unor nume de râuri daco-scitice”:
„În ţinutul getic dintre Nistru, Carpaţi şi Balcani, adică în Basarabia, Moldova, Muntenia, Dobrogea şi o mare parte a Bulgariei nordice, au avut loc continuu, din timpuri anteriorare cunoştinţelor noastre literar-istorice (care încep abia în sec. VII a.Chr.) şi până în timpul Imperiului Roman târziu (la sfârşitul sec. IV d. Chr.) infiltraţii persistente de elemente iraniene: scytice şi apoi sarmatice. Totuşi, Geţii, adică Dacii, s-au menţinut, ba chiar s-au revărsat şi dincolo de Tyras, în ţinutul scit de la nordul Mării Negre, după cum se vede şi din numărul însemnat de nume thrace, care te întâmpină în inscripţiile greceşti din sudul Rusiei şi în special din părţile sudvestice, către Olbia (vezi tot materialul la Minns, „Scytians and Greeks”, Cambridge, 1913, p. 122, 38, 41, 86 etc.).”

Proclamaţia de la Izlaz, 1848:
„Românii nu au luat niciodată nimic de la ruşi şi nu vreau să-i primească în patria lor. Preoţii vor pune Evanghelia, baza aşezămintelor noastre, în calea lor… poporul român respinge un regulament care este potrivnic drepturilor sale legiuitoare, precum şi tratatelor care recunosc autonomia sa…”

Iar lista poate continua. Cu siguranţă. Stati l-a confundat probabil pe Nicolae Iorga cu savantul Cosmin Guşă sau poate cu expertul Valentin Stan, care s-au manifestat aproape identic la Bucureşti.

Viorel Patrichi
Pentru Elldor.Info

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!