Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Despre mărturisirea credinţei (pe timpul comunismului şi acum)

Publicat 23:27 | 20 mai 2012 // Cultură, Opinii, Spiritualitate // 1.267 vizualizări

Acad. Alexandru Surdu, preşedintele Secţiei de psihologie, filosofie, pedagogie şi teologie a Academiei Române

Pe vremea regimului comunist, în afară de preoţii arestaţi, au avut de suferit şi au plătit uneori cu sancţiuni, alteori cu închisoarea şi chiar cu viaţa cei care au fost descoperiţi, învinuiţi (turnaţi) sau care şi-au mărturisit deschis credinţa.
Nu era ceva nou, credincioşii creştini fiind persecutaţi încă de pe vremea lui Iisus Hristos.
Cazul lui Simon-Petru care s-a „lepădat de trei ori” de teama persecuţiilor la care erau supuşi apropiaţii Mântuitorului este un exemplu de nemărturisire, în ciuda marii sale credinţe, pentru care Iisus i-a zis: Paşte oile Mele! (Pasce oves meas).

Au fost mulţi creştini care şi-au mărturisit credinţa, nu s-au lepădat de ea şi chiar au murit pentru aceasta. Nu în orice condiţii însă, chiar precare fiind.

Petre Ţuţea, fost deţinut politic, care se numea pe sine „cavaler al creştinătăţii”, regreta că n-a ajuns martir, cu toate că şi-a mărturisit credinţa.
Nici măcar n-a fost băgat în seamă ca fiind creştin, pedeapsa lui fiind alta.
„N-am reuşit să fiu martir, zicea, şi, ca atare, nu voi fi niciodată sfânt.”

Însă alţii au murit pentru credinţă, în aceleaşi închisori, şi tot n-au devenit sfinţi. Ori au fost schingiuiţi şi ucişi, ca preoţii ortodocşi din Ardeal.

Se pare că slujitorii ordinii comuniste aveau stilul lor de a proceda şi nu le plăceau autodenunţătorii.
Aşa a păţit filosoful Constantin Noica.
Văzând că toţi cunoscuţii şi prietenii săi au fost arestaţi, s-a predat singur la Securitate, fiind însă dat afară.
A fost însă arestat pentru alte motive, la care altfel nici nu s-ar fi gândit.
A mărturisit fireşte tot ce i s-a cerut şi, o spunea cu tot regretul, i-a tras după el şi pe alţii.
Dar despre credinţă nu l-a întrebat nimeni, nici la închisoare şi nici după eliberare.

Faptul că nu făcea mărturisiri de credinţă, fiind de-acuma sătul de ecourile pe care le-ar fi stârnit acestea, cum a procedat, de exemplu, N. Steinhardt, i-a determinat pe mulţi să considere că Noica „nu prea le avea cu credinţa”.
Cei care l-au cunoscut mai bine ştiu că mergea frecvent la biserică, fără să stea însă la slujbe, că el a fost cel care l-a îndrumat pe Steinhardt către Mănăstirea de la Rohia, că el însuşi a insistat să fie înmormântat la schitul de la Păltiniş şi, mai mult, că punctul de plecare al cercetărilor sale, deschise de prietenul său Mircea Vulcănescu, mort în închisoarea de la Aiud, despre rostirea filosofică românească, l-a constituit Prologul la Evanghelia după Ioan, cu toate traducerile sale româneşti.

N-ar trebui să uităm în acest context nici de mărturisirea păcatelor, care ţine tot de credinţa, declarată sau nu, în iertarea lor.
Ateiştii comunişti, în mod paradoxal, blamau cu stăruinţă noţiunea de „păcat”, pe considerentul că omul trebuie să fie liber să facă orice îi dictează propria lui conştiinţă, dar, pe de altă parte, în închisorile comuniste, deţinuţii erau schingiuiţi pentru a mărturisi acţiuni duşmănoase faţă de regimul comunist, pe care aceştia nici nu le săvârşiseră.
Şi, tot paradoxal, deţinuţii creştini, care obişnuiau să se spovedească preoţilor pentru păcatele săvârşite, preferau să moară decât să facă mărturii false în faţa torţionarilor.

Se pare că lupta împotriva creştinismului, care astăzi ia uneori forme aberante, urmăreşte discreditarea credincioşilor prin diferite mijloace financiare, legislative, care îi obligă, pentru obţinerea unor avantaje, a unor drepturi sau chiar pentru supravieţuire, să comită, contra credinţei lor, cât mai multe păcate (fapte nepenalizabile juridic, dar inadmisibile din perspectivă creştină: să nu spună tot adevărul sau chiar să mintă prin anunţuri sau reclame false, promisiuni nerealiste sau nerespectate, penalizări nedrepte, favorizări, decizii incorecte, plus alte păcate capitale sau nu, ca zgârcenia, risipa, trândăveala, trufia şi alte asemănătoare).

Nu ne substituim Bunului Dumnezeu şi nici nu ne considerăm favorizaţi de Duhul Adevărului, dar sunt persoane care, prin faptele lor, fără nici o mărturisire publică de credinţă, şi-au dovedit cu prisosinţă convingerile lor religioase.
Din această cauză, ne place sintagma, folosită uneori, aceea de „mărturia faptelor”. „Faptele lui stau mărturie a dreptei sale credinţe.”

Mai ales că, în zilele noastre de proliferare a falşilor profeţi, apar adesea şi falşii mărturisitori de credinţă, care se bat cu pumnii în piept şi se laudă cu daniile lor, vieţile acestora fiind însă pilde ale unor comportamente străine de orice credinţă.

Mărturia de credinţă a oricărui om, ca şi mărturia faptelor sale, nu ţine de slaba noastră putere de judecată. Şi nu trebuie să uităm niciodată cuvintele Mântuitorului care ne spunea că numai mărturia Lui este adevărată, căci numai El ştie de unde a venit şi unde se duce (unde veni et quo vado).

Acad. Alexandru Surdu
Ziarul Lumina

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!