Dinu Rusu

Suntem peste 20 de persoane. Pornim spre Maramureş, desigur, cu o rugăciune, aşa cum le stă bine creştinilor.
Pelerinajul, organizat de Centrul „Emaus” al Mitropoliei Basarabiei, a început cu emoţii deosebite. Mergeam spre partea de românime unde se ţine cu sfinţenie la credinţa neamului, acolo unde bisericile, mănăstirile sunt adevărate porţi spre cer (Despre lăcaşurile din Maramureş citiţi în una din ediţiile ulterioare).

Maramureşul este tărâmul care încântă mereu – cu impunătoarele porţi de lemn, cu Cimitirul Vesel de la Săpânţa, cu oameni dintr-o bucată, care şi-n era modernizării excesive poartă costum popular.
Pentru partea de ţară ascunsă între munţi e nevoie de o mulţime de superlative. Fiecare, însă, îl alege pe cel mai potrivit, pe cel care vine pe unda sufletului.

Primul popas l-am făcut la Pasul Prislop. Aici, am fost uluiţi de imaginile văzute, contrastele interesante. Culmile montante „mai purtau” căciuli de zăpadă, dar mai jos florile nu se dădeau bătute, „zâmbind” frumos soarelui.

Foto: Dinu Rusu

Am intrat şi la Mănăstirea „Sfânta Treime” pentru a aprinde lumânări şi a ne ruga ca Dumnezeu să ne ajute în drumul nostru.

De fapt, Pasul Prislop este situat la altitudinea de peste 1400 de metri.
Aici e, într-un fel, hotarul dintre Moldova şi Maramureş şi e cea mai înaltă trecătoare din România, cu o lungime de 50 de kilometri.
Iarnă aici ajung doar temerarii, mai ales atunci când drumul e înzăpezit.
În timpul verii, oricine-şi doreşte poate să-şi scalde ochii cu priveliştile deosebite.

Mai mult, aici, la Pasul Prislop, mai bine de patru decenii se desfăşoară Festivalul „Hora de la Prislop”. La eveniment îşi demonstrează măiestria bucovinenii, maramureşenii şi ardelenii.
Nu ştiu alţii, însă eu mi-am propus să vin să-i admir pe cei care joacă şi horesc pe un decor montan.

Călătoria noastră continuă spre Borşa, o localitate „bătrână”, cum zic oamenii locului, or este atestată documentar la 1353.
Deşi sunt o mulţime de lucru de văzut, grupul nostru şi-a propus să admire Cascada Cailor.
De altfel, e foarte uşor de ajuns, fie pe jos, fie cu telescaunul.

Cascada Cailor este una din cele mai imense, dar şi mai frumoase din România. De pe versantul abrupt al Rezervaţiei Piatra Rea cade apa rezultată din topirea zăpezii şi din ploi.
E un spectacol al apei şi pietrei, e o simfonie a naturii, pe care să o tot asculţi în tihnă.

De fapt, mulţi dintre noi s-au întrebat de ce această Cascadă e numită a cailor?

Legenda spune că pe Muntele Piatra Rea erau păşuni imense, iar localnicii îşi ţineau hergheliile din primăvară până în toamnă.
Locul, însă, nu era chiar atât de liniştit, mai ales din cauza urşilor, care urmăreau să-şi găsească uşor prada. Aceştia încercau să încolţească caii deasupra prăpăstiilor. Ultimii se aruncau în hău, iar urşii se alegeau cu o pradă uşoară.
Se spune că într-o noapte întunecoasă, cu furtună, un urs a venit să-şi aleagă o pradă.
Speriaţi de fulgere şi de atacul neaşteptat al ursului, animalele au luat-o la goana, direct spre prăpastie. Unii cai au scăpat, dar vreo 15 au căzut în hău.
De aici a şi pornit numele de Cascada cailor.

După ce admirăm Muntele Cailor şi Izvorul Cailor ne îndreptăm paşii spre telescaun.
De sus se văd căsuţele maramureşenilor, parcă ar fi salbe de mărgele, răsfirate.

Am mai trecut pe la baştina lui Bogdan Vodă, primul domnitor al Moldovei.
Apoi, am ajuns la Mănăstirea Bârsana, aici am şi dormit şi am asistat la Sfânta Liturghie. (Despre trăirile de la Bogdan Vodă şi Bârsana vă voi spune în curând).

Dacă până aici am folosit formula generalistă (noi), pentru că am observat trăiri comune, mai jos, voi scrie doar ce am simţit şi ce am înţeles doar eu, subsemnatul.

Sâmbătă, în prima zi de pelerinaj, sufletul meu s-a bucurat, ochiul “a furat” imagini de vis.
Duminică, însă, am trăit o stare de nedescris, mai ales atunci când am vizitat Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.
Aici nu e doar un muzeu ce aminteşte de crimele unui regim diabolic, aici a fost o închisoare.
Starea e între a intra şi nu, curiozitate şi teamă.

Muzeul de la Sighet, inaugurat de Fundaţia Alianţa Civică, condusă de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, este primul şi, deocamdată, unicul din lume consacrat victimelor comunismului.

De cum am deschis uşa, am avut impresia că mai bântuie mirosul pestilenţial, că se mai aud vocile nevinovate ale deţinuţilor, în mare parte personalităţi din diferite domenii.
Mai întâi trec prin Sala Hărţilor şi România închisorilor. După toate legendele de pe hărţi îşi poţi da lesne seama că puterea comunistă era una fricoasă, de asta a şi transformat România într-o ţară plină de închisori şi lagăre.
Cei mai “periculoşi criminali” (personalităţi notorii din diverse domenii) au fost întemniţate la Aiud, Piteşti, Gherla, Sighet etc…

Scriu acest material în noaptea de cinci spre şase mai. Interesant e că exact acum 62 de ani au fost arestaţi miniştrii României Mari: Gheorghe Brătianu, Constantin Giurescu, Pantelimon Halippa şi alţii.

Timp de aproape 45 de ani de dictatură comunistă, circa 600 de mii de persoane au plătit pentru că gândeau şi acţionau liber, persoane, chipurile periculoase pentru societate.
Mii de vieţi curmate, chipuri care-ţi privesc din imaginile de pe culoarul Muzeului drept în ochi de parcă ţi-ar spune că sunt victime, iar torţionarii – călăi.
Copii care nu au atins vârsta majoratului, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, feţe bisericeşti, oameni simpli şi personalităţi – toţi au fost prinşi în malaxorul comunist.

Sălile şi celule sunt catedrele de istorie, fiecare trebuie să înţeleagă prin ce a trecut acest neam.
Sala Demitarilor, Scrisorilor din închisoare, Academicienilor, Comunismul kich şi altele sunt pline de imagini, documente, poezii, texte, declaraţii – toate scot la ivelă ticăloşia unui regim criminal.

Potrivit istoricului Nuţu Roşca, una din caracteristicile generale ale regimului de detenţie de la Sighetu era tăcerea.
Orice comunicare era interzisă, iar izolarea de lumea din afară – totală. Nu se primeau colete, nu se faceau vizite.
Nici nu au fost acceptate corespondenţele.
Chiar şi când murea cineva nu se anunţa, poate doar la un singur număr de telefon de la Direcţia Generală a Penitenciarelor din Bucucreşti, dar şi acolo prin parolă.

Când a murit Iuliu Maniu s-a raportat: “S-a stins becul 2” (era izolat în celula cu nr.2).
De altfel, este cutremurător să vezi celula în care a murit Iuliu Maniu, unul dintre artizanii Unirii Basarabiei cu Patria-mamă.
Patul de fier, hainele, dacă le putem numi aşa, fereastra cu zăbrele – un tablou absolut sinistru.
Iuliu Maniu a fost exterminat la 1953 şi aruncat într-o groapă anonimă.

Şi Basarabeanul Ion Pelivan, născut la 1 aprilie 1876, la Răzeni, judeţul Lăpuşna, unul dintre susţinătorii de frunte ai Unirii de la 27 martie 1918, a murit în 1954 într-o celulă întunecoasă de la Închisoarea de la Sighet.
Potrivit documentelor, Ion Pelivan s-ar fi îmbolnăvit din cauza regimului alimentar şi lipsei îngrijilor medicale de care avea nevoie.

Un alt basarabean, Pantelimon Halippa, născut la Cubolta, judeţul Soroca, a dat dovadă de un curaj de invidiat, act care nu era apreciat nici de comuniştii români, dar nici de cei sovietici.
Mai întâi, în 1950, a fost arestat şi deţinut la Sighet. După doi ani a fost predat URSS-ului, care l-a condamnat la un sfert de veac de detenţie.
În 1955 este eliberat şi revine în România. Ulterior – închis la Gherla până în 1967.
A murit la 30 aprilie 1979, la Bucureşti, la aproape 95 de ani.
Astfel, Pantelimon Halippa se înscrie în lista celor mai longevivi supravieţuitori ai lăgărelor sovietice şi române.

De altfel, una din săli, cea cu numărul 22, este a Basarabiei, partea de românime care la fel a suferit din cauza comunismului scrântit.
Pe pereţi vedem imagini cu copii duşi în Siberii de gheaţă, poze ale elitei basarabene exterminate de NKVD-ul rusesc.
Documentele, textele descriu drama românilor basarabeni.

Am intrat şi în celulele numite “Neagra”. Aveam nevoie de imaginaţie, or acum aici arde lumina, dar pe timpul închisorii izolaţii stăteau în întuneric.
Celulele, două la număr, nu aveau ferestre, pe jos – doar ciment şi un lanţ lung fixat la mijloc.
Aici erau cele mai severe pedepse pentru deţinuţii învinuiţi de abateri. Aceştia erau întemniţaţi desculţi şi goi, unii au fost legaţi cu lanţul, chinuiţi foarte mult.

După ce am citit din poeziile închisorilor, de altfel cutremurătoare, cuvintele despre Dumnezeu scrise de preoţii care au fost deţinuţi la Sighet, am ieşit în curtea Muzeului (închisorii de odinoară). Aici se află “Cortegiul sacrificaţilor”, un grup de statui devenit emblema Muzeului.

Alături de unul din turnurile de observaţie se află acum Spaţiul de reculegere şi rugăciune, e un loc special amenajat, unde cei care vin la Memorial aprind lumânări şi stau în tăcere.

Intri un om şi ieşi cu totul altul, spunea o colegă după ce a fost la Memorialul de la Sighet.
Adevărul istoric doare şi te provoacă.

Călătoria în Maramureş a continuat. Despre locuri şi oameni veţi putea citi în următoarea mea intervenţie.
Mulţumesc Centrului de Pelerinaj “Emaus” al Mitropoliei Basarabiei pentru susţinere.

Dacă doriţi să vedeţi şi dvs. Maramureşul, atunci porniţi la drum.
Următorul pelerinaj este începând cu 29 iunie. Detalii pe site-ul emaus.md sau la telefoanele:
(+373 22) 59.78.36 sau (+373) 797.76.216.
Înger la drum!

Maramureşul de basm şi amintiri (II)

Dinu Rusu
Pentru Elldor.Info