Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Târgul dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus (16/28 mai 1812), studiu de ambasadorul Aurel Preda Mătăsaru

Publicat 00:56 | 31 mai 2012 // Cultură, Mapamond, România // 899 vizualizări

PMAN, Chişinău. Foto: PL

La 28 mai 2012, Hanul lui Manuc a găzduit ultima conferinţă de comunicări ştiinţifice organizată de Asociaţia Ambasadorilor şi Diplomaţilor de Carieră din România în contextul împlinirii a 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus.

Toţi participanţii au căzut de acord că dezastrul românilor din partea de est a Moldovei istorice a început la 16/28 mai 1812.

“Nu voi lăsa românilor decât ochii, ca să poată plânge”, ar fi spus generalul Kutuzov, care conducea delegaţia ţaristă de la Bucureşti.
Pentru că dorea ca Rusia să ia toată Moldova şi toată Valahia, ceea ce reprezenta pretenţia maximă a Rusiei, ţarul Alexandru I l-a rechemat de la Bucureşti.

Sufletul conferinţei a fost ambasadorul Aurel Preda Mătăsaru, care a prezentat o excelentă comunicare.
Pentru că este un text bine scris şi documentat, reproducem studiul realizat de ambasadorul Aurel Preda Mătăsaru. (Viorel Patrichi)

200 de ani de la anexarea Basarabiei de Imperiul Rus

„Rusia îşi face apariţia în teatrul politic european în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Martor în epocă, Jaques Fervourt, un chargé d´affaires francez la Sankt Petersburg, aprecia: “Dacă ambiţiile ruseşti nu sunt luate în seamă, efectele lor ar putea fi fatale pentru vecini…O astfel de naţiune are stofă de cuceritor”.

Aprecierea diplomatului francez a fost, din păcate, confirmată de evenimente şi, în ce ne priveşte, de propria experienţă. Ţara noastră a simţit din plin efectele acestui avertisment.

Astfel, prin tratatul de la Luţk, Petru cel Mare se obligă să nu se amestece în treburile interne ale Moldovei şi să nu intervină în problema succesiunii la tronul Moldovei atunci când acceptă, în articolul 3, că “noi, marele stăpânitor, Măria noastră ţarul, făgăduim pentru noi şi pentru urmaşii urmaşilor noştri la tronul Rusiei să recunoaştem pământurile principatului Moldova ca fiind cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării munteneşti şi ale Transilvaniei după delimitările făcute cu acele ţări”.

La scurt timp – istoriceşte vorbind – şi anume în anul 1792, ţarina Ecaterina a II-a ajunge la Nistru, care devine astfel frontiera vestică a Rusiei, o ţară considerată “drept una din cele mai puternice naţiuni ale continentului”.

Cincizeci de ani mai târziu, Metternich, cancelarul imperiului austriac, avertiza că ţarul Rusiei Alexandru I nu “concepea o alianţă care să dureze mai mult de 5 ani, «deoarece ceea ce ţarul visează noaptea face ziua»”.

Cancelarul austriac, unul din redutabilii oameni de stat ai Europei acelor timpuri, dublat de un diplomat iscusit, avea dreptate: imperiul rus se extinde spre centrul Europei şi acest marş pare de neoprit (dacă în 1792 graniţa este pe Nistru, în anul 1812 ajunge pe Prut) pentru mai mult de 100 de ani, practic până la 27 martie 1918.

În tot acest timp, Rusia a avut o poziţie retrogradă, situându-se de partea a tot ce a reprezentat vechiul, pentru acest motiv fiind supranumită “jandarmul Europei”.

Dacă Ecaterina a II-a gândea, spre deosebire de Petru cel Mare, la crearea, la frontiera de vest a Rusiei, a unui regat al Daciei, cuprinzând cele trei principate româneşti (un vechi vis şi al lui Iosif al II-lea al Austriei), regat pe al cărui tron să-l aşeze pe Potemkin, un amant de care ţarina voia să se descotorosească, evenimentele din Europa au luat o altă turnură decât cea la care visa ţarina (care de altfel moare în ianuarie 1796), iar urmaşii săi, în primul rând Alexandru I este forţat să negocieze această chestiune cu Napoleon, la Tilsit şi, apoi la Erfurt, când împăratul francez şi-a dat chiar acordul pentru anexarea Moldovei şi Munteniei la Rusia, în anumite condiţii care, de altfel, au fost des schimbate datorită şireteniei monarhului rus, cum ar fi ameninţarea cu ocuparea Prusiei şi, mai ales, în expectativa invadării Angliei (ambele ipostaze din anul 1807).

În acel joc murdar s-a avut în vedere, la un moment dat, evacuarea, atât a Prusiei (de francezi), cât şi a Principatelor româneşti (de ruşi).
Ambele ipostaze s-au tocmit ca la târg între cei doi împăraţi. Poziţia lui Napoleon s-a schimbat brusc după înfrângerea suferită în Spania, când a fost silit să evacueze şi Prusia (avea nevoie de trupe) şi să fie mai maleabil în tratativele cu şiretul ţar de la Petersburg.

În perspectiva războiului pe care cei doi împăraţi urmau să-l poarte, această clauză devine iluzorie şi Alexandru este nevoit să-şi retragă toate trupele aflate în cele două principate şi de la Dunăre, astfel că turcii se simt fericiţi să păstreze cele două principate chiar cu preţul renunţării la jumătate din Moldova, adică la porţiunea dintre Prut şi Nistru.
Baza juridică a fost Tratatul de la Bucureşti din 28 mai 1812, prin care Poarta “renunţă” la Basarabia.

Menţionam că Poarta nu putea să cedeze un teritoriu care nu-i aparţinea, pentru că prin convenţiile încheiate la 1393 cu Muntenia lui Mircea cel Bătrân şi 1507 cu Moldova lui Bogdan al III-lea (Bogdan cel Orb – fiul lui Ştefan cel Mare), imperiul otoman nu a devenit niciodată suveranul acestor pământuri, dobândind doar suzeranitatea cu tot ce decurge din această poziţie (tribut, prestaţii cu titlul de ajutor militar şi aprovizionare din partea română în schimbul obligaţiei Porţii de a apăra teritoriul acestor principate, care îşi menţineau astfel independenţa).

De altfel, cele două convenţii (capitulaţii – de care unii se îndoiesc că ar fi existat) au fost invocate de Poarta însăşi, la negocierea păcii de la Carlowitz (1699), când, presată de poloni să-i cedeze Moldo-Vlahia, un vechi vis al şleahticilor polonezi – diplomaţii turci au răspuns “că nu au dreptul de a face cesiuni teritoriale deoarece capitulaţiile nu confereau Imperiului Otoman decât un drept de suzeranitate”.

Cu toate că – aşa cum am subliniat – ţarul Alexandru I ar fi dorit transformarea celor trei principate în gubernii ruseşti, totuşi, în perspectiva apropiatei invazii napoleoniene asupra Rusiei, este nevoit să-i ceară mareşalului Kutuzov, la 22 martie 1812, urgentarea încheierii acordului, acceptând, în art. IV din textul acestuia, formularea: “Prutul ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre”.

Imperiul rus a încorporat astfel Basarabia, efort care a costat Moscova 200 de milioane de ruble de aur pentru mituirea delegaţilor turci la tratativele de la Bucureşti, inclusiv mituirea lui Manuk-bey cu o moşie imensă în Basarabia, precum şi a demnitarilor turci de la Istanbul, la care s-au adăugat reprezentanţii diplomatici ai marilor puteri occidentale ale vremii, acreditaţi în această capitală.

Acordul încheiat la Bucureşti la 16/28 mai 1812 a fost ţinut mult timp secret, iar obiectul său – raptul Moldovei dintre Prut şi Nistru – a fost numit Basarabia , o extindere în scop fraudulos a denumirii unei mici porţiuni din sudul teritoriului în discuţie, mai precis al unor pământuri care au aparţinut membrilor dinastiei Basarabilor, prinţii titulari ai tronului Ţării Româneşti (Valahia).

A fost o încercare de eludare tipic rusească a dispoziţiilor Tratatutului de la Tilsit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, în baza căruia ultimul se obliga să evacueze trupele sale din Moldova şi Muntenia.

Avem de a face, aşa cum sublinia şi Fr. Engels, “cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf”.

Raptul Moldovei de Est, al Basarabiei (citeşte al României de Est) “se constituie printre cele dintâi «colonii ale Imperiului muscalesc»”, cum le-a denumit unul dintre cei mai duri cancelari ai Moscovei, Aleksandr Gorceakov, la Congresul de la Berlin din 1878, în răspunsul său către premierul englez Disraeli: “Acţiunile Rusiei în Basarabia au fost similare celor vestice, destinate a consolida imperiile coloniale ale acestora”.

Aflat la răscruce de vânturi şi încrucişări de spade, pământul românesc al Basarabiei a rămas ca atare în inimile românilor de pe ambele maluri ale Prutului, aşa cum sublinia marele român Arbore în Parlamentul României Mari: “Basarabia, domnilor parlamentari, este acel teritoriu românesc dintre Prut şi Nistru cu picioarele în Marea Neagră şi cu fruntea adumbrită la poalele Carpaţilor, unde, de secole, stă sentinela română cu ochii aţintiţi spre pustietatea stelelor”.

Din păcate, urmaşii acestor luptători care s-au înveşnicit în istoria României au asistat neputincioşi când, în anul 1997, preşedintele şi respectiv ministrul de Externe ai României au acceptat inacceptabilul, semnând – în numele poporului român – Tratatul politic “de bază” cu Ucraina, una din succesoarele imperiului muscălesc, tratat care consfinţea raptul sau cea mai mare parte a lui, înfăptuit de Kutuzov la Bucureşti, acum 200 de ani.

A fost în realitate o “capitulare peste ani”, în timp de pace, într-un moment în care România nu avea nici un fel de angajamente şi era – juridiceşte – la cota maximă a independenţei ei de stat, aşa cum n-a fost niciodată pe parcursul celor două mii şi ceva de ani de existenţă statală, în sensul că nu făcea parte – în acel timp – din nici un fel de alianţă militaro-politică, alianţă care i-ar fi impus o astfel de obligaţie.

Cine au fost “Kutuzovii” care ne-au obligat, după 200 de ani de la marele rapt din 1812, să acceptăm o astfel de capitulare în timp de pace? Estul sau Vestul, ca de obicei, plus laşitatea tradiţională a unor “patrioţi” de la Bucureşti.” – Ambasador dr. Aurel Preda, profesor universitar emerit, preşedinte al Asociaţiei Române de Politică Externă

Elldor.Info

Lasă un comentariu

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!