Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

De la standarde impuse la învăţarea lui „a fi“

Publicat 16:42 | 22 iun. 2012 // Racursiu, Radar, Social // 911 vizualizări

Descoperirea propriei persoane

pixdaus.com

Lucrul psihologic îi poate ajuta pe oameni să descopere că se pot raporta fără condiţii la ei înşişi, să-şi primească experienţele de viaţă cu deschidere, înţelegere, compasiune, indiferent de registrul experienţelor, plăcut sau neplăcut.

Se pare că într-o primă instanţă, ceea ce face posibil acest lucru este capacitatea terapeutului (care poate fi şi un prieten, confident, duhovnic) de a arăta căldură, atenţie şi o bunăvoinţă necondiţionată faţă de experienţa celuilalt.

Studiile din acest domeniu arată că majoritatea oamenilor nu au primit acest gen de acceptare în copilăria lor. Ei au interiorizat o serie de condiţii impuse în familie şi societate: „Eşti acceptabil dacă te ridici la înălţimea standardelor noastre!”.

În culturile occidentale există un grad masiv de autoculpabilizare.
Dar, cu toate acestea, esenţa naturii umane, a naturii noastre primordiale, este descrisă ca fiind o „bunătate fundamentală”.
Ea este ceva mai adânc decât personalitatea sau comportamentul învăţat şi trece de noţiunile convenţionale de bine sau rău.

Din păcate, nu există o pregătire pentru a accepta necondiţionat experienţa altcuiva şi în plus este clar că nu poţi da altuia ce nu ai făcut iniţial pentru tine.

Când rămânem cu noi, fără proiecte presante de atins, începem să ne judecăm propria persoană sau să gândim ce ar trebui să facem în viitor sau ce ar trebui să simţim dacă lucrurile ar sta într-o anume formă. Ne impunem condiţii. Urmărim standarde. Purtăm cruciade cu aspecte din noi şi din existenţa noastră. Nu putem doar să fim, pur şi simplu.

Nu e nevoie să demonstrezi că eşti bun

O atitudine posibilă şi corectă este de a lăsa trăirile noastre să apară fără a încerca să le sortăm, manipulăm, definim sau să ne ridicăm la înălţimea tiparelor de credinţe din noi.

În plus, să nu uităm că tendinţele noastre negative dezvăluie o scânteie de bunătate fundamentală în miezul lor. În interiorul furiei noastre există o atitudine directă, ca o săgeată ţintită, care poate fi adevărată, salvatoare, când e comunicată fără agresivitate sau vină.

Pasivitatea poate conţine în sine capacitatea de acceptare, de a lăsa lucrurile să fie aşa cum sunt.
Ura de sine poate avea în ea dorinţa de a elimina acele elemente de personalitate care nu ne lasă să fim cine suntem cu adevărat.

Orice comportament negativ sau bolnav nu este decât o formă distorsionată a inteligenţei noastre mai adânci, motiv pentru care poate nu are sens să luptăm cu aceste turbulenţe din interiorul nostru.
Aceste strategii sunt o formă de încercări de a fi. Au fost cele mai bune soluţii pe care le-am găsit în copilărie. Am făcut ce am putut mai bun în circumstanţele date şi am încercat să supravieţuim într-o lume care nu ne-a primit mereu cu braţele deschise.

Oare nu putem găsi, privind astfel, mai multă înţelegere pentru noi şi viaţa noastră?

Psihoterapeutul John Welwood afirma că acest mod de a fi este probabil felul cel mai tandru de a te purta cu tine însăţi şi că te ajută să te împrieteneşti cu toată gama experienţelor tale. Nu e nevoie să demonstrezi că eşti bun, descoperi un echilibru existent de la sine, mai adânc decât orice gând sau sentiment.

A trăi în prezent

Conştienţa noastră este în esenţă limpede, dar se tulbură ca o apă de agitaţia gândurilor şi emoţiilor contradictorii.

Dacă urmărim să limpezim o apă, nu-i aşa că o lăsăm să se liniştească? Tendinţa noastră este uneori să băgăm mâna cât mai la fundul apei şi să lucrăm direct pe nămolul de jos. Să-l schimbăm, să-l curăţăm, să-l exprimăm, să facem ceva cu el ca să dispară.
Asta poate fi şi o formă de a ne opune lui. Şi tulbură şi mai mult apa.

Nu e greşit să conştientizăm ceva din aceste zone adânci şi întunecate, dar de multe ori tot ce este de făcut este doar să acceptăm că nămolul există, e acolo şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru vindecare.

Acceptarea presupune şi trăirea vieţii în prezent, absorbiţi în fiecare clipă şi nu în planurile viitoare sau gândurile din trecut. În plus, efectul este cu mult mai adânc decât pare, pentru că întreaga structură a egoului creat de minte trăieşte din rezistenţă şi din opoziţia prin care face din prezent un inamic.

Metafora acceptării nămolului în apă, ca el să se depună, poate fi folosită în cazul psihoterapiei. Când terapeutul abordează fiecare aspect al clienţilor săi cu prietenie, acceptare şi deschidere, lăsând să fie, asta îi ajută pe aceştia să se împace cu ei înşişi şi cu experienţa lor.

Dr. Andreea Hefco
Ziarul Lumina

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!