Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Henri Coandă: “Când am fost foarte tânăr, am fost foarte impresionat de vânt…”

Publicat 18:07 | 07 Jun 2012 // Accente Info, Interviu, Mapamond, Radar, România, Ştiinţă // 930 vizualizări

Henri Coandă – 126 de ani de la naştere

Henri Coandă, inginer, fizician, pionier al aviaţiei, inventator al motorului cu reacţie s-a născut la Bucureşti la 7 iunie 1886. Tatăl său era generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Şcoala naţională de poduri şi şosele (Universitatea Politehnică de azi) din Bucureşti şi fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp, în 1918.

Henri Coandă a fost mai întâi elev al Şcolii ”Petrache Poenaru” din Bucureşti, apoi al Liceului ”Sf. Sava” unde a urmat primele trei clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său la Liceul Militar din Iaşi. După ce a terminat liceul în 1903 şi-a continuat studiile la Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină din Bucureşti. Detaşat la un regiment de artilerie de câmp din Germania, a fost trimis la Technische Hochschule (Universitatea Technică) din Charlottenburg, Berlin.

Pasionat de probleme tehnice şi mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Henri Coandă a construit un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat cursuri universitare la Liège, Belgia, şi la Institutul Tehnic Montefiore.

În 1908 s-a întors în ţară şi a fost încadrat ofiţer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită spiritului inventiv care nu se împăca cu disciplina militară, el a cerut şi a obţinut aprobarea de a părăsi armata. A plecat în Franţa şi s-a înscris la nou înfiinţata Şcoala superioară de aeronautică pe care a terminat-o în anul următor ca şef de promoţie.

Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel care l-a ajutat să obţină aprobările necesare, Henri Coandă a făcut experimentele aerodinamice prealabile şi apoi a construit primul avion cu reacţie, fără elice, numit “Coandă 1910” pe care l-a prezentat la al doilea Salon internaţional aeronautic de la Paris, în 1910. În timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul pilotat de Henri Coandă a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experienţă, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare şi a luat foc. Din fericire, Coandă a fost proiectat din avion înaintea impactului, alegându-se doar cu spaima.

Între 1911-1914 a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviaţie din Bristol, Anglia şi a construit avioane cu elice de mare performanţă, de concepţie proprie. În următorii ani, a locuit în Franţa unde a construit un avion de recunoaştere foarte apreciat în epocă.

În 1934 a obţinut un brevet de invenţie francez pentru Procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid. Este fenomenul care astăzi îi poartă numele, efectul Coandă, care constă în devierea unui jet de fluid ce curge de-a lungul unui perete convex. El observase acest fenomen pentru prima dată în 1910, cu prilejul probării motorului cu care era echipat avionul său cu reacţie. Henri Coandă a revenit definitiv în ţară în 1969 ca director al Institutului de creaţie ştiinţifică şi tehnică (INCREST), iar în anul următor a devenit membru al Academiei Republicii Socialiste România. La 25 noiembrie 1972 s-a stins din viaţă, la Bucureşti.

În Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune sunt păstrate câteva înregistrări cu Henri Coandă, mărturii de o mare valoare documentară, care au fost difuzate la radio la sfârşitul anilor ’60:

Ascultaţi vocea lui Henri Coandă – Copilăria

Ascultaţi vocea lui Henri Coandă – Primul zbor

“Eram de mai puţin de 14 ani când am creat o maşină de treierat care era pusă în mişcare printr-o moară de vânt. Pentru că, probabil, când am fost foarte tânăr, am fost impresionat de chestiunea vântului. Eu mă găseam pe malul mării şi marea era liniştită. După cum ştii, numele meu este Henri, dar mi se zice Micu pentru că eram cel mai mic din familie. Când eram pe malul mării, eram aşa de mic, că cea mai mică mişcare a valurilor m-a frapat enorm de mult! Şi se ridicase vântul şi atuncea am avut un soi de admiraţie pentru vânt care putea să ridice aceste valuri şi m-a impresionat enorm, eram de doi-trei ani jumătate.

Când m-am întors acasă sub impresia asta, aveam o grădină pe strada Fântânii şi în faţa odăii unde dormeam eu era un copac. Şi sufla vântul tare şi a doua zi – asta nu-mi aduc aminte, dar mama mi-a povestit – a doua zi m-am dus să mă plâng şi să cer să se taie copacul pentru că am auzit vântul plângând noaptea printre ramurile copacului. Acest fenomen de ataşament al meu pentru vânt m-a făcut să fac zmeie şi tată-meu era foarte tare ca să facă zmeie şi eu făceam zmeie toată ziua, cu Dinescu, Gheorghe Dinescu şi cu Petru Petrovici care erau la şcoală cu mine, la “Sfântul Sava”. Dar chiar înainte, la “Petrache Poenaru”, şcoala primară, zmeiele totdeauna le făceam, mai ales că eu purtam plete şi ca să intru la şcoală trăgeau copiii de pletele mele, atuncea m-am decis, sau tată-meu s-a decis să-mi taie pletele şi mi-a fost foarte dezagreabil. Şi fiindu-mi foarte dezagreabil acest lucru, pentru ca să mă liniştească, mi-a făcut un zmeu mare. Aşa am început…

Şi pe urmă am căutat să văd ce se petrece cu zmeul, dacă aş putea să mă servesc de zmeu şi am făcut o moară de vânt. Şi puterea morii de vânt m-a frapat şi am făcut prima maşină, nu eram tocmai de 14 ani, am făcut o maşină de treierat care a fost pusă în mişcare de o moară de vânt. Asta este…

Este unul dintre primele dumneavoastră succese…

Succes nu pot să spun, dar în fine..

Ce ne-aţi putea spune despre primele experienţe în domeniul aviaţiei reactive? (…)

Eram la Şcoala militară, la Dealul Spirii şi eram ofiţer şi eram cam tânăr şi aveam pe Zamfirescu care era colonel comandant la Dealul Spirii. Şi-am făcut atunci un prim aparat cu două reactoare care nu erau altceva decât două rachete. Bineînţeles era prea multă putere, acest aparat s-a dus, mi s-a spus că nişte copii l-au găsit, s-au jucat cu el, dar eu nu l-am mai văzut. Dar când m-am întors din Dealul Spirii la Bucureşti, se dădea un soi de [spectacol de] revistă, la [Teatrul] Tănase, Scump, dar face!… şi-n această revistă trecea dintr-o parte în cealaltă [a scenei] un domn care purta în spatele lui, mai jos de spate, un soi de rachetă şi bineînţeles am fost foarte jignit de această chestiune, dar în fine… acuma râd de asta, dar atuncea eram foarte supărat!

Spuneţi-mi, lecturile preferate din anii adolescenţei v-au influenţat întrucâtva pasiunea?

Ceea ce m-a influenţat foarte mult pe mine a fost cu certitudine Jules Verne… asta e cu certitudine! Actualmente, bineînţeles că lucrurile pe care le prevedea Jules Verne sunt astăzi toate… copiii nu se mai interesează. Dar bineînţels că dacă din timpul lui [Blaise] Pascal cineva s-ar fi pasionat pentru o roabă, înainte ar fi fost un lucru extraordinar, pentru că nu se cunoştea roaba. Şi roaba a fost făcută şi terminată de către Pascal! Nu complet, pentru că se mai făceau deja câteva înainte, dar roaba cum este ea astăzi întrebuinţată, este ideea lui Pascal. Ei bine, la fel s-a făcut şi cu Jules Verne: astăzi toate lucrurile lui Jules Verne toată lumea le admite, dar în timpul nostru nu era nimic.

Eu l-am cunoscut când eram tânăr de tot pe [lângă] tatăl meu – care a fost totdeauna lângă mine -, pe Nicolae Teslea. Nicolae Teslea care este inventatorul electricităţii, curentul alternativ, era român din Banat. E bănăţean şi felul lui de a gândi şi de a vedea m-a format enorm de mult. El era cu patru zile mai tânăr ca tată-meu. Dar nu pot să spun că n-am fost influenţat şi de el, pentru că felul lui de a vorbi şi de a prezenta lucrurile era aşa de extraordinar, încât… a rămas… Unul dintre oamenii foarte importanţi care a schimbat poate toată viaţa omenirii e un bănăţean!

Ceea ce mi-aţi povestit aparţine aproape în exclusivitate anilor tinereţii, mai mult copilăriei, chiar. Să trecem mai departe. Următoarea întrebare se referă la ceea ce noi numim “farfurie zburătoare” şi pasionează întreaga lume. Ce părere aveţi despre natura acestor aşa-numite “farfurii zburătoare”?

Eu pot să spun numaidecât dacă cred sau nu în existenţa lor. Eu ştiu că sunt mai mult decât 10 ani de zile de când lucrez în această direcţiune, am făcut “farfurii zburătoare”, machete şi pe urmă mai mari şi actualmente lucrăm în America la un aparat, de două locuri, cu patru “farfurii zburătoare” pe care se reazemă. Acest aparat o să fie peste un an, un an jumătate în serviciu.

Este vorba despre aerovehiculele lenticulare?

Da…

Dacă sunteţi bun să ne vorbiţi puţin mai pe larg despre aparate.

E greu de spus, pentru că e greu de explicat. Este fenomenul cunoscut sub “efectul Coandă” dar pe o scară mai ridicată, aşa că avem forţe disponibile (…), am ajuns să facem un vid deasupra aripilor de o valoare cam de 7 cm de lărgime, cam 9000 kg la m². Aparatul complet nu cântăreşte decât 900 kg cu opal cu tot, înăuntru; cred că cu o zecime de m² ne putem ridica. Asta este ceea ce căutăm să facem, dar nu pot să vă spun mai mult pentru că este o problemă mare, foarte grea, nu e aşa de uşor de explicat ce se petrece. Într-adevăr, vorbind de aripi, noi ştim că o aripă – mai ales domnul Carafoli a lucrat pe aripile cu viteze supersonice – ei, noi ne servim de aburi!

Eu am o propunere, pentru că tot l-aţi iubit pe Jules Verne în tinereţe… transpuneţi-vă puţin în Jules Verne şi încercaţi să prevedeţi viitorul acestor…

Nu pot să văd viitorul, pentru mine e un lucru extraordinar! Vezi, eu nu cred că individul – oricare! – merge spre viitor. El merge, cum să spun, a l’envers pe franţuzeşte, e ca un om într-o barcă. El trage la rame, merge în spate şi privind trecutul şi merge înainte, dar nu vede viitorul, nu poate să vadă. Câteodată pe această barcă există un om aşezat la cârmă. Acela din când în când se mişcă şi vede ceva: ăsta e inventatorul. Ăsta este [cel] care va modifica viitorul, fără să ştie, nu-şi dă seama încă. Să nu crezi că în momentul când invenţi ceva, ştii aplicaţiunile pe loc. Dar viitorul nu-l putem vedea. Îmi permit o întrebare mai indiscretă: vă mai rămâne timp liber şi pentru alte preocupări? Bineînţeles, cum ştii, eu sculptez, sunt sculptor, am fost elevul lui Rodin şi-mi place foarte mult să sculptez, nu mai pot să fac muzică dar citesc foarte mult.

Dar în tinereţe ştiu că v-a preocupat foarte mult muzica…

Da! Foarte mult… eram violoncelist când mi s-a rupt braţul în accident cu primul meu avion; de-atuncea nu mai pot să cânt din violoncel pentru că violoncelul, ca vioara, ca mandolina şi ghitara se cântă cu mâna stângă. Şi ăsta este braţul rupt, nu mai pot să…

Atracţia pentru Rodin de unde-şi trage seva?

Nu ştiu, eu am făcut de când eram mic de tot… sculptam. De asta este şi prietenia pe care am avut-o, aşa de mare, cu Brâncuşi.

Ce lucrări realizate de dumneavoastră le consideraţi reuşite sau chiar excelente?

În sculptură cel ce-am făcut mai bine este un monument care este la Ozance, pentru biserica de acolo… când mi-a murit fata, primul copil, eram tânăr de tot dar am fost foarte impresionat şi-atunci am sculptat un corp de om care… ieşise sufletul din el şi-atuncea l-am făcut foarte “jeansenist” şi nu mi s-a admis în cimitir să pun această sculptură şi pe urmă biserica de la Minier Ozance a admis-o… am mai făcut eu mai multe…

Ce alte domenii au legătură cu pasiunile dumneavoastră?

Orişice, pasiunile sunt mari la mine…”

(Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune, interviu realizat şi difuzat la Radio România în 1967)

Sursa: Agenţia Rador

Henri Coandă: “Farfuria zburătoare eu am construit-o!” (video)

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!