Foto: Dinu Rusu

Ajuns în Maramureş, rămâi uimit de tot ceea ce vezi. Maramureşul este presărat cu vetre strămoşeşti deosebite.

Toponimele atrag, provoacă, încântă…

Cât e Maramureşu’ (vorba cântecului) sunt sute de perle, care sclipesc, încât nu poţi trece indiferent.

Bogdan Vodă – localitatea cu pecete domnească

Comuna Bogdan Vodă, aflată pe Valea Izei are o profundă încărcătură istorică, dar şi emoţională. Denumirea acestei localităţi evocă numele unei mari personalităţi istorice – Bogdan Vodă, primul Voievod al Moldovei.

În centrul comunei se află un imens Complex statuar închinat ilustrului domnitor, întemeietor de Ţară. Opera sculptorului Ioan Marchiş îl înfăţişează pe Bogdan Vodă călare, însoţit de cinci nobili. Considerat un brand al Maramureşului, Grupul statuar, făcut din bronz, cântăreşte 22 de tone.

Localitatea Bogdan Vodă, care s-a numit pe timpuri Cuhea, este menţionată documentar la 1352, iar timp de mai mulţi ani a fost reşedinţă a voievozilor maramureşeni. De aici, în 1359, voievodul Bogdan I, împreună cu cei mai de seamă oşteni, pleacă spre Moldova şi-l alungă pe ungurul Balc. Astfel, este recunoscut de feudali drept voievod şi întemeietor al Ţării Moldovei. Complexul statuar e mult mai mult decât un monument, el este o carte de istorie. Cred că ar trebui că toţi cei care ţin la valorile neamului să ajungă în această comună cu pecete domnească.

Aproape de acest brand al Maramureşului se află una din faimoasele biserici de lemn de pe Valea Izei. Biserica „Sfântul Nicolae” este de la 1718. Dacă majoritatea suratelor ei din Maramureş sunt cocoţate pe coline, atunci, acesta este situată chiar în mijlocul satului. Ridicată din lemn de molid, aceasta are picturi vechi, care depăşesc un sfert de mileniu. Zugrăvite în culori naturale, icoanele de aici impresionează şi prin faptul că sunt mai rar întâlnite. În vechea biserică de la Bogdan Vodă se păstrează un candelabru sculptat din lemn şi un jilţ arhieresc, ambele din secolul al XVIII-lea. Tot aici pot fi răsfoite mai multe cărţi rare, aduse din Ţara Românească şi Moldova.

Biserica de la Bogdan Vodă urma să fie inclusă în lista monumentelor UNESCO, alături de alte opt lăcaşuri sfinte din Maramureş. Însă, oamenii locului, chiar dacă nu au avut autorizare, au înălţat în preajmă o biserică de piatră. Regulamentul nu permite amplasarea construcţiilor într-o zonă de protecţie de 100 de metri. Astfel, biserica de lemn de aici a rămas în afara listei UNESCO.

Bârsana – spiritualitate şi tradiţie

Mănăstirea Bârsana „cucereşte” chiar de la intrare. O poartă maramureşeană stă deschisă pentru cei dornici de a cunoaşte această vatră de spiritualitate românească. Ochii mi se opresc asupra unui imens turn, din care, la ora când am ajuns, se făcea auzit un frumos dangăt de clopote.

Mai multă lume se îndrepta spre impresionanta biserică de lemn a Mănăstirii Bârsana pentru a participa la Vecernie. Sfântul locaş este unui care „te îmbrăţişează” cu „privirea sa galeşă” de la înălţimea de 57 de metri. De fapt, acesta este în topul celor mai înalte biserici de lemn din Europa.

În biserică, la primul nivel, mai mulţi creştini se roagă. O măicuţă tânără citeşte dintr-o carte, iar vocea-i cristalină pune stăpânire pe întregul locaş. La nivelul doi miroase a pictură proaspătă. Culorii vii, înscrieri în slavonă şi un decor splendid – e un tablou feeric. E ceva care te provoacă să te gândeşti la începuturile acestei vetre de spiritualitate din Maramureş. De altfel, complexul monastic de aici este unul relativ nou. În 1993 a fost pusă temelia noii biserici de la Mănăstirea Bârsana. Rând pe rând, au fost ridicate: Altarul de vară, Agheasmatarul, Casa Maicilor, Casa Artistului, Casa Duhovnicului, Arhondaricul, Muzeul etc.

Însă, pornirea vieţii monahale anume pe acest loc, unde acum se află Mănăstirea Bârsana, e veche, de peste şase secole. Totuşi, istoricii declara apariţia în arealul spiritual în anul 1390.

Că Maramureşul este parte de românime care a pus la loc de cinste credinţa neamului o arată şi sutele de exponate de la Muzeul Mănăstirii, inaugurat la 29 iunie 2005. Aici pot fi văzute adevărate perle ortodoxe – manuscrise şi cărţi sfinte din secolele XVI – XIX, icoane vechi. Tot aici sunt expuse obiecte de artă populară locală.

Biserica de lemn de la Bârsana se află la câţiva kilometri de Mănăstire (localitatea se întinde de-a lungul Izei pe o distanţă de şapte kilometri). Aceasta datează cu anul 1711 şi are Hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”. Se spune că aceasta a aparţinut cândva Mănăstirii Bârsana. Alături de alte şapte biserici de lemn din Maramureş a fost inclusă în decembrie 1999 pe lista de patrimoniu cultural mondial UNESCO.

Săpânţa: Cimitirul vesel şi cea mai înaltă biserică de lemn

Cine n-o fo la Săpânţa degeaba o ajiuns în Maramu. Vorba asta o repetă mai mulţi moroşeni, iar în glasul lor se simte doza de mândrie. No bine! E musai să vedem „bătrâna” localitate de pe malul Tisei. Săpânţa îşi deapănă istoria de mai bine de şase secole, fiind atestată documentar la 1373.

În centrul satului, oamenii locului au înşirate pe garduri fel de fel de cergi miţoase, ii, zadii, peretare, prosoape brodate. Toate sunt puse pentru a fi admirate, dar şi pentru a provoca pe cei care trec pe la Săpânţa să cumpere ceva care le-ar aminti de Maramureş, inclusiv de satul de pe malul Tisei.

Săpânţa este mult mai mult decât o localitate, e un brand al Maramureşului. Aici vin o mulţime de oameni pentru a vedea, în primul rând Cimitirul Vesel, care poate concura cu Valea Regilor în privinţa originalităţii şi ineditului.

Aici, la Cimitirul Vesel moartea este luată în derâdere. Deşi, s-ar părea că un cimitir e un loc al tristeţii, la Săpânţa se râde cu mare poftă. Cele care provoacă ilaritatea sunt epitafurile de pe mai bine de opt sute de cruci. Umorul sfidează moartea doar la Săpânţa. Cuvintele neaoşe, în grai maramureşean, ni-i prezintă pe cei plecaţi la Domnul. Aflăm prin ce au trecut şi ce au făcut cât au trăit pe pământ.

Primul epitaf a fost scris la 1935 de către Stan Ioan Pătraş. Acum câţiva ani a plecat la Domnul, iar de epitafuri a început a avea grijă Dumitru Pop, ucenicul său.

Săpânţa mai are cu ce se mândri în afară de Cimitirul Vesel. E vorba de Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail”, cu cea mai înaltă biserică de lemn din lume. Aceasta are 78 de metri şi e mai mare chiar decât Statuia Libertăţii.

Mănăstirea Săpânţa-Peri este placată cu 8, 5 kilograme de aur, iar cea mai mare cruce, de şapte metri este învelită cu patru kilograme de aur.

Deşi a fost sfinţit la 31 august 2003, sfântul locaş are o pornire mai veche, mai degrabă fiind continuatorul unei vechi sihăstrii, care există încă prin 1391.

Mănăstirea Săpânţa-Peri a fost distrusă în 1703. Abia peste aproape 300 de ani, în Parcul Dendrologic „Livada” a fost începută construcţia unui noi biserici, la o distanţă mică faţă de locul unde s-a aflat biserica voievodală. Sfântul locaş de la 1391 era la Peri (actualmente sat în Ucraina).

Dragomireşti: Iisus cu piciorul în formă de palmă

Deşi nu este impunătoare precum multe din suratele ei din Maramureş, Mănăstirea Dragomireşti e una foarte căutată, datorită amplasării sale într-un cadru natural deosebit, dar şi pentru că aici se află una din icoanele unicat ale spaţiului românesc.

Bijuteria spirituală de la Dragomireşti – icoana Maicii Domnului cu Pruncul – e interesantă prin faptul că piciorul stâng al Micului Iisus e în formă de palmă. Chiar nu este cunoscut nici autorul, dar nici cel la comanda căruia a fost pictată, feţele bisericeşti susţin că una din explicaţii ar fi atunci când săruţi piciorul Mântuitorului ca şi cum i-ai săruta mâna. Mănăstirea Dragomireşti în anul 1949 a trecut printr-un pârjol, însă icoană a fost găsită intactă în cenuşă. E considerată făcătoare de minuni. Astfel, pe parcursul anilor, mulţi au cunosc vindecări miraculoase, ajutoare în momente când nu mai exista nicio speranţă.

Se spune că prima biserică de lemn de la Dragomireşti a fost ridicată la 1722. Acum aceasta se află la Muzeul Satului de la Bucureşti. Un alt sfânt locaş este construit ca vatră de mănăstire între 1926 şi 1927. Peste 22 de ani a fost devastată de flăcări. Între 1951 şi 1957, preotul Nuţu Codrea de la Dragomireşti, ajutat de creştinii sin dat, ridică, la fel din lemn, o nouă biserică. Peste mai bine de trei decenii (1990) la Dragomireşti încep să vieţuiască monahi.

Acum un an, la Mănăstirea Dragomireşti a fost pusă temelia unei noi biserici, care, respectând tradiţia maramureşeană, va fi din lemn, doar că va avea subsolul de beton.

Deşi obştea este una mică, doar cinci călugări, aici, în fiecare zi se face Acatistul (dimineaţa, ora 07.00 ), se oficiază Vecernia (18.00) şi Miezonoptica (22.00). Miercurea şi vinerea este săvârşită Taina Sfântului Maslu. De sărbători, precum şi în zilele de sâmbătă şi duminică, Sfânta Liturghie începe la ora 07.00.

Pe la Mănăstirea Dragomireşti trec foarte mulţi creştini. Însă, majoritatea îşi îndreaptă paşii spre această bijuterie maramureşeană mai ales pe 25 martie (stil nou), când se sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii, dar şi în zilele de hram – „Sfântul Ilie Tesviteanul” (prăznuit pe 20 iulie, stil nou) şi „Naşterea Maicii Domnului” (opt septembrie, stil nou).

La Manastirea Dragomiresti sunt zile de pelerinaj in 25 martie, cand se sarbatoreste “Izvorul Tamaduirii”, si in cele doua zile de hram (20 iulie si 8 septembrie).

Mănăstirea Dragomireşti se află la circa 470 de kilometri de Chişinău şi la 45 de kilometri de centrul judeţean Sighetu Marmaţiei.

Mănăstirea Moisei – simbol al rezistenţei

Pe 15 august, când pe stil nou e sărbătorită Adormirea Maicii Domnului, Mănăstirea Moisei (de călugări) îşi va deschide larg faimoasele porţi maramureşene pentru mii de pelerini care vor veni de peste tot pentru a participa la hramul ei. Cei care au fost pe la acest sfânt locaş de prin părţile Maramureşului spun că au trăit momente emoţionante, de asta şi revin ori de câte ori au ocazia. Este de-a dreptul uluitor să vezi cum cete de creştini de prin satele apropiate, în costume populare, vin cu steaguri, cu icoane, cu cununi de flori, cu cântece, iar în fruntea lor aleargă copii îmbrăcaţi în tradiţionalul port maramureşean. Noaptea de Ajun (14 august) e plină de rugăciuni, cântări şi predici, iar dimineaţa în zori, deja de Adormirea Maicii Domnului, este săvârşită Sfânta Liturghie. Pe basarabenii ce-şi doresc să participe la frumoasa sărbătoare de la Moisei nu-i sperie distanţa mare ce desparte sfântul locaş din Maramureş de Chişinău (circa 450 de kilometri) sau de Bălţi (peste 350 de kilometri).

De cum ajungi aici, la Moisei, rămâi uluit de bisericile de o frumuseţe inegalabilă. Din lemn, de piatră sau de cărămidă, ele poartă o încărcătură spirituală deosebită. Mai vechi sau mai noi, nu mai contează!, toate fac parte din paradisul creştin al spiritualităţii româneşti. Mănăstirea Moisei, cu bisericile sale, este un loc în care simţi cum sufletul se luminează, se linişteşte, simţi cum tresaltă inima de bucurie, iar trăirile şterg orice urmă de oboseală. Şi nici nu poate fi altfel, atunci când vezi această perlă a Maramureşului.

Mănăstirea „priveşte” de sus satul Moisei, înconjurat de culmile Deluţ, Troian, Măgura şi Măgurele. Istoricul sfântului locaş de aici este învăluit de mister şi legendă. Pe una din bârnele bisericii vechi este inscripţionat anul 1599. Astfel, se crede că viaţa monahală a pornit la Mănăstirea Moisei la începutul secolului XVII (adică în 1600). Potrivit legendei, prima mănăstire a fost ridicată de Moise Coman şi soţia sa, Dochia Şerban. „Aceştia ar fi avut un copil, Grigore, pe care l-au trimis la însurătoare. Acesta, însă, nu s-a mai întors. Părinţii au ridicat o cruce în locul în care lucrase ultima dată feciorul lor. Aflându-se într-o zi la odihnă, sub cruce, au auzit un dangăt de clopot, care venea din pământ, şi au descoperit o icoană a Sfintei Maria. Astfel, au hotărât să ridice o mănăstire, chiar în pădurea lor. Apoi, au cerut episcopului un călugăr. Dorinţa le-a fost ascultată, iar primul vieţuitor a devenit chiar fiul lor, care s-a călugărit, în loc să se căsătorească”, povesteşte unul dintre călugări. Astăzi, abia mai pot fi desluşite picturile vechi din biserica de lemn, realizate la 1699.

După 300 de ani, Mănăstirea Moisei se îmbogăţeşte cu o nouă biserică, de dată această de piatră, mai înaltă şi mai încăpătoare. În anul 1910 a fost terminată ridicarea sfântului locaş, an ce este inscripţionat pe faţada acestuia. Pictura bisericii este în stil neobizantin, dar are şi elemente specifice Maramureşului. La 1933, la Mănăstirea Moisei este târnosit paraclisul „Buna Vestire”. Bisericile Mănăstirii Moisei devin neîncăpătoare, mai ales de marile sărbători închinate Maicii Domnului. Astfel, s-a decis ridicare unui Altar de vară din lemn masiv de stejar.

Vă îndemn să ajungeţi la Mănăstirea Moisei de hramul acestui sfânt locaş din Maramureşul mereu încântător (15 august). Sunt convins că o să aveţi parte de emoţii deosebite. Mănăstirea Moisei se află între oraşele Borşa (la 10 kilometri distanţă de acesta) şi Vişeu de Sus (12 km), pe şoseaua ce leagă Sighetu Marmaţiei de Bucovina prin Pasul Prislop, iar prin Pasul Şetref – de Ardeal.

Un colac pe fiecare poartă

Maramureşul nu te lasă rece. Uneori rămâi impresionat, alteori şocat. Am observat că aici nu doar se ţine la credinţa neamului, iar tradiţiile sunt conservate bine, dar şi munca pământului e ca pe timpuri. Oare timpul s-a oprit în Maramureş, oare oamenii iubesc prea mult pământul şi nu vor să-l „obosească” folosind tehnică sofisticată!? În unul din satele de pe Valea Izei, un ţăran stă la coarnele plugului de lemn. Astfel, de imagini, am văzut doar prin cărţi şi fotografii. Am discutat cu maramureşenii care au zis că nu li-e ruşine că nu sunt în pas cu moda. Ei sunt convinşi că pământul lucrat cu plugul de lemn dă roade mai bune, care sunt şi ecologic pure.

Pe lângă faptul că sunt oamenii ai gliei, maramureşenii s-au înfrăţit cu pădurea, cu codrul. Aici, totul e din lemn – biserici, cruci, troiţe, porţi, mobilă, veselă…

Porţile maramureşene sunt cunoscute în întreaga lume. Imense, cu diferite simboluri, acestea sunt adevărate opere de artă. Totul e bine calculat, orice element are o explicaţie. Pe orice poartă maramureşeană e de nelipsit colacul (desigur sculptat), care se spune că aduce belşug în casă. Un alt simbol e funia răsucită, care înseamnă întreaga viaţă a omului, cu bine şi cu rău. Pe unele porţi apare şi pomul vieţii, simbol al vieţii fără sfârşit şi al verticalităţii, pe altele mai sunt dăltuite dintele de lup, soarele, flori. E curios să vezi şi porţi care au sculptate versuri populare.

Cele mai falnice porţi de lemn din Maramureş se află în satele de pe râurile Mara, Cosău şi Iza. Şi dacă bărbaţii fac cele mai frumoase porţi din lume, atunci femeile au grijă de casă – să fie mai ceva ca la un muzeu. Găzdoaia (gazda) trebuie să primească cum se cuvine oaspeţii – casa curată şi masa înşirată. De altfel, maramureşenii sunt foarte primitori şi deschişi la vorbă. Te pun la masă la locul cel mai de cinste, îţi dau horincă şi bucate tare gustoase. În una din zile, o gospodină mi-a pus într-o farfurie „tocană” (un fel de mămăligă moroşenească). E cu totul altfel decât mămăligă ştiută de noi, basarabenii. Maramureşenii o fac cu lapte, brânză de oaie, smântână şi jumări. Tot în Maramureş, o mătuşică mi-a dat de pomană, căci era zi de sâmbătă, o plăcintă creaţă şi o bucată de cozonac cu nucă.

Mariuca poartă zgardă

Oamenii locului ştiu legende, ştiu să vorbească ca nimeni alţii despre tradiţii, despre obiceiuri, despre portul lor. Maramureşul, de altfel, e partea de românime în care lumea mai umblă în costume populare. Mariuca, o moroşeancă frumoasă, care vinde costume populare, mi-a vorbit cu pasiune despre portul de Maramureş. Am aflat că femeile tinere poartă pe cap pânzătură (basma) cu flori, iar cele mai în vârstă – neagră. La fel, acestea îmbracă – cămeşă (cămaşă), poale pe care se îmbracă două zadii, cu dungi orizontale, de două culori, dintre care , neapărat negrul (un fel de fuste), în faţă şi în spate, un pieptar din pănură ori un lecric (jachetă), gubă (un fel de suman).

La Bârsana, spre exemplu, am văzut foarte multe femei cu zadii cu roşu şi negru. Mi s-a spus că astfel pot înţelege că doamnele sunt din sate de pe Valea Izei. În satele de pe Valea Marei femeile poartă zadii cu dungi galbene sau verzi, iar cele de Valea Vişeului – cu portocaliu. În grai moldovenesc sună amuzant să spui că o femeie e frumoasă dacă are zgardă. Ei bine, în Maramureş, zgarda este un accesoriu foarte important şi nu e altceva decât o salbă.

Maramureşenii îmbracă cămeşe albe, scurte, cu mâneci lungi. Vara, aceştia, poartă gatii (pantaloni albi, foarte largi). Iarna bărbaţii îşi pun chimir, se îmbracă în cioareci (pantaloni strânşi pe picior) din lână albă, lecric (jachetă) şi gubă. Nelipsit în garderoba maramureşeanului este clopul (pălărie tradiţională). La fel, cei din Maramureş, atât femeile, cât şi bărbaţii încalţă opinci.

Mare bucurie când băieţii sau coconii, cum li se spune pe aici, iau clopul, cămaşa, gatii şi încing cu chisăul, un fel de brâu, iar pe umăr îşi pun o străiţă (traistă), iar iarna mai îmbracă şi lecric, adică un fel de cojocel. Fetele sau coconiţele poartă şirincă, adică basma, cămăşi cu trăsură, adică cu un fel de floricele cusute cu acul, zadie în dungi (catrinţă) şi ştinci ( ştrampi) de lână.

Maramureşul, cu certitudine, e raiul turiştilor, pelerinilor, fotografilor, cameramanilor, folcloriştilor… Maramureşul e al tuturor, or porţile-i sunt deschise. Oamenii de aici horesc (cântă) de minune. La petrecerile moroşenilor se cântă la zongură (chitară) şi ceteră (vioară).

Apropo, în Maramureş cântecele se numesc hori, iar a cânta înseamnă a boci.

Mulţumesc Centrului de Pelerinaj „Emaus” al Mitropoliei Basarabiei (www.emaus.md) pentru susţinere.

Maramureşul de basm şi amintiri (I)

Dinu Rusu
Pentru Elldor.Info