Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

„Eu nu judec, eu constat!”

Publicat 23:30 | 18 dec. 2012 // Opinii, Racursiu, Radar, Spiritualitate // 874 vizualizări

Este de-ajuns să ne simţim bine cu noi înşine şi să nu mai avem nevoie să-l schimbăm pe celălalt. 
Hristos face apel la sentimentul dureros al situaţiei în care cineva este judecat.
Dumnezeu vrea să ne protejeze, iar atunci când îi judecăm pe alţii, suntem în pericol.

Despre judecarea celorlalţi

Pr. prof. dr. Emanoil Băbuş, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, Departamentul de Teologie istorică, biblică şi filologi

Pr. prof. dr. Emanoil Băbuş, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, Departamentul de Teologie istorică, biblică şi filologie

Pr. prof. dr. Emanoil Băbuş

A te socoti drept, justificându-te pe spatele altora, nu e evanghelic.

Riscul comiterii zilnice a acestui păcat al judecării celuilalt îi pândeşte în egală măsură şi pe cel bogat, dar şi pe cel sărac, pe cel care vine în mod regulat la biserică sau pe cel care nu vine.

De aceea, şi complexitatea, şi greutatea evitării lui.

Fiecare dintre noi caută o justificare, o motivaţie pentru faptele sale, sau se consolează gândindu-se la păcatele celorlalţi. Trebuie să ne fie clar că pentru toţi există un singur Judecător: Iisus Hristos, şi niciodată nu vom putea obţine mântuirea prin comparaţie.

Greşelile celorlalţi nu ne vor putea face drepţi, constatare la care ajunge şi Sfântul Apostol Pavel atunci când ne îndeamnă: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuşi” (Filipeni 2, 3).

Reflectând asupra textului din Evanghelia de la Matei, „nu judeca, ca să nu fii judecat” (Matei 7, 1), ne dăm seama că ne deranjează şi de multe ori trecem fără să analizăm mai profund ce vrea să ne spună Mântuitorul prin aceste cuvinte.

Convinşi că nu judecăm, mărturisim cu mare greutate că facem acest lucru. Noi credem că vedem realitatea aşa cum este ea şi pe ceilalţi aşa cum sunt ei: un mincinos, un orgolios şi alte multe defecte pe care omul le poate avea, iar părerea noastră, în general, este una superficială: nu se va schimba.
Nu mergem până la capătul judecăţii, considerată lucidă şi îndreptăţită.

De aceea, este necesar să ne abţinem de la o judecată pripită. Rămânem ipocriţi, sub judecata „clară”, care ne surprinde în flagrant atunci când judecăm pe altcineva.
Proba este cât se poate de evidentă: eu nu judec, eu constat!

Uneori putem fi chiar sinceri, de aceea Mântuitorul Hristos nu face apel neapărat la voinţa noastră, care nu poate influenţa mereu spiritul de judecată, sau nu face apel la raţiunea noastră, deoarece celălalt poate evolua şi noi nu putem şti acest lucru sau nu ne dăm seama de el.

Hristos face apel la sentimentul dureros al situaţiei în care cineva este judecat.
Evanghelia prezintă o realitate, şi aceasta este una alterată, rănită, ca şi viaţa noastră.
Dacă noi nu ştim ce înseamnă a fi judecat fără apel, condamnat fără a fi ascultat, eliminat fără a putea explica, atunci cererea lui Hristos rămâne literă moartă.

Cuvintele Sale „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” sunt o rană, şi nu o dorinţă la care se referă Mântuitorul. Această cerere aminteşte de obstacolul dorinţei noastre: sentimentul de a judeca, pe care îl avem cu toţii foarte puternic, dar care ne împiedică accesul spre o dorinţă pozitivă, aceea de a nu mai judeca.

Când pretindem că nu ştim ce înseamnă a fi judecat, practic sentimentul a fost înăbuşit, deoarece este prea dureros.
Pretindem că nu judecăm, dar suntem lucizi, chiar ne înviorăm atunci când observăm comportamentul celorlalţi.

Or, Hristos a venit pentru a răsturna judecata noastră, pentru a renunţa să-i mai vedem „atât de clar” pe ceilalţi: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd, să vadă, iar cei care văd, să fie orbi” (Ioan 9, 39).
Cu alte cuvinte, cei care pretind că, atunci când îi judecă pe alţii, văd clar, să-şi dea seama că, de fapt, nu văd nimic.

Nevoia repetată de a judeca, atunci când suntem conştienţi, poate deveni un lucru foarte dureros, constatat în ultimii ani şi în spaţiul public românesc. Este de-ajuns să ne simţim bine cu noi înşine şi să nu mai avem nevoie să-l schimbăm pe celălalt.

Hristos face apel la cunoaşterea noastră de Dumnezeu şi la raţiune pentru a ne propune un schimb: judecată pentru judecată, condamnare pentru condamnare (Matei 7, 2).
Textul de la Matei nu se înscrie în contextul judecăţii viitoare, ci în cel al vieţii cotidiene, în cadrul relaţiilor interpersonale, unde problema reciprocităţii se pune constant.

În contextul trădării şi morţii, în momentul arestării, Iisus îşi îndreaptă cuvintele spre scopul urmărit de Dumnezeu: „Iar acum vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei” (Ioan 17, 13).
Dumnezeu vrea să ne protejeze, iar atunci când îi judecăm pe alţii, suntem în pericol.
Iisus se face purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, care ne ştie că suferim înainte ca noi să ne dăm seama.

Mântuitorul urmăreşte prin cuvintele Sale să ne elibereze de sentimentul de a judeca şi atunci îndemnul Său capătă o altă dimensiune.
El parcă ne-ar zice: dacă vă simţiţi judecaţi şi suferiţi pentru acest lucru, dacă vreţi să vă eliberaţi de aceasta, nu mai judecaţi şi veţi reuşi să vă închideţi rănile şi să vă vindecaţi.

În loc ca noi să judecăm pe alţii pentru că ne simţim judecaţi de ei, Fiul lui Dumnezeu ne recomandă: nu judecaţi pe altul înainte ca voi să vă simţiţi judecaţi de el.
Acesta este sensul cuvintelor Sale, iar atunci când vom reuşi să le punem în practică, vom fi eliberaţi, situaţia se va îndrepta spre ieşirea în Dumnezeu.

Iisus ne invită să începem să ne vindecăm şi să ne eliberăm de sentimentul atât de puternic al judecăţii celuilalt.

Sursa: Ziarul Lumina

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!