Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Singurul dar pe care îl putem face lui Dumnezeu

Publicat 07:35 | 06 ian. 2013 // Opinii, Racursiu, Spiritualitate // 1.114 vizualizări
Pr. Constantin Sturzu

Pr. Constantin Sturzu

Pr. Constantin Sturzu

Există, cu referire la Botezul Domnului, în Evanghelia după Luca, un verset care ne spune: „Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul” (Luca 3, 21). Ce ne atrage atenţia este faptul că Mântuitorul a intrat în apele Iordanului, deloc întâmplător, abia după ce s-a botezat „tot poporul”.

Mântuitorul nu venise la Ioan să Se cureţe, să-Şi mărturisească vreun păcat, ci, dimpotrivă, spre „a ridica păcatul lumii” (cf. Ioan 1, 29), să ia asupra Sa ceea ce lăsaseră aceia în apă – adică păcatele întregului neam omenesc, indiferent de epoca în care ar trăi cineva.

E foarte important să înţelegem că nu este păcat săvârşit de noi care să nu fi fost asumat deja de Hristos, fie că noi conştientizăm sau nu acest lucru.

Hristos este pe cruce şi în agonie până la sfârşitul veacurilor (v. Blaise Pascal) – deşi este, totodată, şi în slava dumnezeirii -, pentru că până în vremurile de pe urmă vor fi oameni care vor păcătui. Iar noi, când greşim înaintea lui Dumnezeu, rănim pe Domnul; dar El pentru aceasta a şi venit în lume, ca să ia durerea păcatului de la noi. Numai că noi nu-L lăsăm, cel mai adesea, să ne vindece rana.

Fericitul Ieronim, pe la anul 400, în Betleem fiind, a avut un dialog cu Mântuitorul, Care i-a cerut să-I dea un dar, ceva ce El nu are. După ce Ieronim îi oferă tot ceea ce credea că are – virtuţile sale, munca sa, viaţa sa -, Domnul îi spune: „Dă-mi păcatele tale!”

Iată ceva ce nu are Fiul lui Dumnezeu şi a venit să ia de la noi: păcatul.

Numai că noi ne încăpăţânăm să nu renunţăm la el, uneori pentru că ni se pare că „nu se cade” aşa ceva.

Şi nu venim la biserică sau la spovedit pentru că ne considerăm prea murdari, ne este frică ca nu cumva să întinăm, să profanăm cu prezenţa noastră.

Alteori, nu-i dăm păcatul nostru pentru că ne-am prea lipit de el şi credem că „aşa suntem noi”, ne speriem că nu am mai avea o identitate dacă am renunţa la viaţa noastră de acum.

Dacă nu ne apropiem de Dumnezeu, cu nădejdea că El întinde pururea braţele Sale părinteşti către noi şi ia povara noastră asupra Sa, e totuna cu a spune: „Nu-ţi dau, Doamne, păcatele mele! Atâta am şi eu!” Şi, într-un fel, ele devin comoara noastră, prin urmare şi locul de care se lipeşte inima noastră (cf. Matei 6, 21), inimă ce nu-şi poate afla, astfel, pacea şi bucuria după care tânjeşte.

Dumnezeu ne-a făcut cel mai mare dar prin trimiterea Fiului Său în lume. Noi nu vrem să-I întoarcem darul şi să-I oferim singurul lucru pe care I l-am putea oferi şi care nu-I aparţine: păcatul nostru. E un schimb nedrept? Nu, căci aşa se cuvine „să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Numai aşa se poate face dreptate după măsura dumnezeiască sau, mai exact, numai aşa se poate îndrepta totul – adică restaura omul: prin acest schimb divino-uman. Dar noi suntem atât de egoişti încât nici măcar păcatele (care ne fac atâta rău) nu vrem să I le dăm lui Dumnezeu.

Să punem început bun la… început de an nou calendaristic, punând înaintea Domnului Dumnezeu şi oferindu-I Lui tot ceea ce ne doare. Doar aşa ne dovedim demni de iubirea Lui, iar nu străduindu-ne, sisific, să fim „mai buni” prin forţele noastre proprii, făcându-ne măreţe planuri despre ce vom face şi vom drege în 2013.

Ziarul Lumina

 

 

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!