Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Andrei Porubin: “Omul cu frică de Dumnezeu evită gropile vieții”

Publicat 23:54 | 28 Jan 2014 // Interviu, Racursiu, Republica Moldova, Social, Vedete // 887 vizualizări

Andrei-Porubin-fotoAndrei Porubin, intervievat de Ana Moraru

Cred că în Republica Moldova nu este om care să nu știe cine este Andrei Porubin. Este sociabil și prietenos și atunci când nu este filmat. Nu a fost afectat de nicio boală stelară, crede în Dumnezeu, își iubește familia și sunt foarte puține șanse să-l vedem implicat în politică.

De ceva timp faceți parte din echipa Jurnal TV. Vorbiți-ne despre această nouă experiență din viața dvs.
Orice experiență nouă de acest fel înseamnă: și o nouă provocare, și o nouă respirație profesională, și un nou risc, și noi perspective, și noi regrete, și neașteptate întorsături de situație… Aceste și alte gânduri le regăsesc în mine odată cu intrarea mea în echipa ”Jurnal TV”. E un colectiv preponderent tânăr. Multora le-as putea fi tată… Îmi place să învăț continuu meseria, inclusiv de la spiritul tânăr.

Credeți că veți reuși să adunați în fața ecranelor mai mulți telespectatori decât foștii moderatori?
Nu vreau să detronez pe nimeni, pentru că este loc sub soare pentru toți. În acelaș timp, ar fi greșit să afirm că nu-mi doresc o audiență mare, inclusiv la programul pe care-l voi prezenta împreună cu tânărul meu coleg, bucătarul Traian Stoianov. ”Ce fel de ostaș e acela care nu visează să devină general?!” – spune un dicton rusesc. Scopul nostru este, însă, altul – să sporim (fără a ne compara cu cineva) numărul prietenilor telespectatori ai Jurnal TV, oferindu-le un produs de calitate pe potriva rating-ului acestui canal. Este adevărat că e o activitate dificilă, de vreme ce televiziunea, la fel ca şi arta, sunt domenii ce se supun aprecierilor de felul „îmi place – nu-mi place”. Şi cum NU poţi să placi tuturor,…. te poţi pomeni blamat sau murdărit din cap până-n piciioare. În ţara noastră TOŢI ştiu să facă politică, artă, jurnalistică, etc… Pe când cel mai indicat ar fi ca oricine dintre noi să facă ceea ce trebuie să facă.

facebook.com/andrei.porubin

facebook.com/andrei.porubin

Acasă urmăriți emisiunile tv și radio? Am putea concura la capitolul calitate cu colegii noștri europeni?
Într-o oarecare măsură – da. Să știți că această întrebare mi-am pus-o încă în 1994, când eram la o stagiere la un canal de televiziune din SUA. Colegii de acolo filmau și montau pe digital, organizarea activității în cadrul companiei TV încă pe atunci se făcea așa cum o vedem astăzi la câteva canale prestigioase și prospere de televiziune de la noi. Noi pur și simplu aici, în inima Europei, ”întârziem” la toate capitolele cu 8-10 ani în comparație cu America. Ceea ce la ei e modern și performant azi, la noi va fi mult mai târziu… Așa, cel puțin, era acum 10-15 ani. Nu cred ca s-au schimbat multe. Când am nimerit în 1994 în industria televiziunii digitale din SUA, nouă, cu tehnica noastră de la Pazvante-Vodă, ni se părea că am ieșit abia din peșteră. La fel era și cu Radioul. Americanii lucrau la posturi de radio private, cu echipament digital – la noi era abia un singur post de radio privat, ”Unda liberă”, care emitea cu casete audio, iar la Radio Moldova în general lucram încă pe bandă de studio, la viteza 38, pe care o încleiam cu acetonă sau scotch… Dar și atunci îmi ziceam – jurnaliștii noștri nu-s mai puțin talentați decât colegii din străinătate… De ce atunci, noi trebuie să muncim cu sapa, iar ei cu electronica performantă? Unde-i echitatea?! Azi lucrurile arată absolut diferit. Canalele private de televiziune se întrec la capitolul ”performanța” nu doar în materie de echipament, ci și de calitate a produsului oferit. Cred că suntem destul de competitivi cu colegii din vestul Europei, cel puțin. ”Jurnal TV”, unde activez acum, este o confirmare a ultimului meu enunț.

Generația nouă de jurnaliști din Republica Moldova este mai bună decât cea care s-a format în perioada sovietică?
Andrei_PorubinDificilă comparație. Și, mi se pare, un pic nepoliticoasă. Ar trebui pe cineva să laud, pe altcineva să blamez? Nu vreau. Și o generație, și alta este bună la momentul ei. Pe când eram noi începători, nu erau computere, alergam prin sate cu un reportofon de model vechi, greu, cu bobine, care se defecta la fiece pas… Dar reușeam să realizăm materiale emotive și frumoase… Oamenii sunt aceiași. Diferă optica, mentalitatea, care se racordează automat la realitățile vieții. Sunt sigur, însă, că generația mea (cea formată pe timpurile sovietice) rămâne una responsabilă, călită, matură, statornică etc. Generația de azi e mai alintată, pentru că are la dispoziție computere, internet, telefonie mobilă etc. Are din ce alege – vrei mergi acolo, vrei – dincolo. Acest privilegiu nu-l avea și l-a pierdut aproape de tot generația mea… Asta-i conferă, însă, generației noi de jurnaliști instabilitate, iar uneori lipsă de profunzime. Omul a încetat să mai fie preocuparea principală a jurnaliștilor. Locul lui l-a ocupat evenimentul ca atare, senzaționalul din acest eveniment, impactul lui aparent. Cu adevărat, am impresia câteodată că electronica, know-how-ul, progresul tehnologic face viața mai comodă, mai tehnologizată, dar mai departe de ”sufletul” ei, de morala vieții ca atare, de ceea ce numim noi ”vibrație profundă”. Chiar să aibă dreptate creatorii filmelor cu super-roboți?!…
Cu siguranță, sunteți una dintre cele mai populare personalități de la noi. Cum credeți , cărui fapt i se datorează celebritatea dvs.?
Eeeeee! Celebru a fost Newton, Da Vinci, Mozart… Celebritatea e o însusire rară, e un dar pe care Pământul îl primește de la Creator la anumite etape. Și asta înseamnă să te cunoască şi să te accepte lumea întreagă. Celebritatea este urmată de GENIALITATE și precedată de POPULARITATE. Este adevărat că activitatea și reușitele îţi pot oferi o oarecare popularitate. Dar dacă nu hrănești acastă popularitate cu MUNCĂ zilnică, rămâi piesă de muzeu, pe care se așterne praful timpului și al uitării. Popularitatea i se mai datorează și gradului înalt de profesionalism cu care-ți desfășori activitatea, ușurinței cu care răspunzi provocărilor destinului, dorinței permanente de autodepășire și luptei interioare cu apucăturile ”de vedetism”. Nu vreau să fiu banal, dar reiterez că popularitatea este un rezultat al muncii, perseverenței și autoperfecționării. Mai trebuie să nu uităm că în domeniul nostru mai trebuie să știi să iubești oamenii.

Reușiți să dați curs tuturor invitațiilor de a participa în calitate de moderator la evenimente private sau organizate de instituțiile statului?
Nu am avut niciodată acest scop. Am exagerat un pic cu perseverența atunci când am avut nevoie să adun niște bani pentru ca-mi făceam casă… Dar, de fapt, răspund doar invitațiilor care-mi plac, care mă definesc, la care știu bine că o să mă descurc și o să am spațiu pentru impovizare. Sunt evenimente pe care TREBUIE să le moderezi, altele la care VREI să lucrezi și celelalte, la care ar putea fi solicitat altcineva… Sunt evenimente care-ți oferă retribuții decente, la altele accepți invitația mai mult de dragul rating-ului și mai sunt din cele la care te rupi în patru și tot nu iese nimic. Activitatea mea este, de cele mai multe ori, ingrată, stresantă, epuizantă, dar și nobilă, plină de demnitate, de frumusețe, de omenie. Depinde CUM și UNDE nu doar te vezi, ci și te plasezi în profesie.

Oamenii necunoscuți care vă întâlnesc pe stradă se comportă de parcă v-ar cunoaște sau evită să vă abordeze?
Sunt abordat deseori, inclusiv de persoane necunoscute. Asta nu mă deranjează. Uneori e chiar destul de plăcut. Asta e! Cu ”riscurile profesiei” nu te pui în poară! Nu-mi place, însă, când abordarea poartă caracter prea familiar, când se șterge hotarul dintre ”permis” și ”abuzat”… Mulți din cei cu care mă întâlnesc în stradă, dar pe care nu-i cunosc personal, mă salută respectuos, sunt corecți, tacticoși. Cu ei pot sta un minut de vorbă, mă pot da cu părerea, putem discuta un mic subiect. De ceilalți, netacticoși, mă strădui să mă dezbaier repejor.
Sunteți jurnalist radio și tv, showman, actor, prezentator. Care din aceste activități vă este mai aproape de suflet?
Toate, în măsura în care mă privesc, mă vizează, mă solicită. Şi-apoi, toate fac parte din mine, din esenţa mea de creaţie, în toate mă regăsesc. Şi în radio, şi în televiziune, şi în scena teatrală, dar şi în cea de estradă trebuie să ştii să faci faţă – să vorbeşti expresiv, să fii sincer, să fii volubil, să captivezi, să te deosebeşti, să fii inteligent, cult, descurcăreţ… E-he-he!… Trebuie să fii aproape ideal. Dar cum asta nu e posibil, sunt și eu cum sunt…

Vorbiți-ne despre stilul vestimentar pe care l-ați adoptat.
Fiece om e un stil aparte, pentru că fiecare din noi este în interior o personalitate. Să ai dexteritatea să-ţi găseşti identitatea, s-o defineşti, să ţii cont de toate criteriile şi rigorile vestimentare, raportate la propria persoană, nu e uşor. Aici îţi vin în ajutor revistele de specialitate, designerii, pe care-i consult şi eu. Dar, de fapt, sunt adeptul unui port comfortabil, decent, sport, clasic, casual, deopotrivă. Cu toate acestea, nu mă sperie nici provocările îndrăzneţe. Persoanele publice ar trebui periodic să-şi revadă garderoba şi aspectul lor. Asta împrospătează senzaţia şi efectul pe care-l produc asupra celor din jur.

Dacă nu ați fi o persoană publică, v-ați îmbrăca la fel sau ați opta pentru alte ținute?
Mi-i greu să spun CUM aş fi, dacă nu aş fi aşa cum sunt. Şi nici nu m-am gândit la asta niciodată. Dar, cunoscându-mă, cred că aş fi adeptul aceleiaşi filosofii vestimentare. Poate… un pic mai extravagante… Asta mi-ar cere-o firea mea artistică, pe care oricum aş purta-o în interior.
Vorbiți-ne despre familia dvs…
Familia mea este puterea mea, este liniştea mea, este cetatea mea, este cartea din care învăţ viaţa, trag învăţăminte, în care se zbuciumă Andrei Porubin cel din spatele culiselor, care e același, dar un pic diferit – mult mai calm, mai puţin vorbăreţ, mai tăcut, mai filosof, mai pisălog sau mai resemnat… Cu soția Ala ne cunoaştem din 1979, de la admiterea la facultate. Suntem căsătoriţi din 1985. Ea este echilibrul meu, câteodată este conştiinţa mea, omul cel mai apropiat sufletului. Cu ea avem 2 copii, pe care-i iubesc nespus şi cu care mă mândresc. În ei îmi regăsesc ambiţiile, cusururile, visurile, talentele, frustrările şi optimismul. Fiica Sanda s-a măritat acum 5 ani şi de 2 ani m-a făcut bunel (am un nepoțel Petruț). Mezinul, Alexandru-Ioan, învaţă în clasa a 5-a la Liceul „Spiru Haret” şi încearcă să înţeleagă cine este şi ce vrea de la viaţă. Mai am un motan roşcat zis „Ciubaisic” şi un câţel de rasă japoneză Akita Inu, pe nume Kitu. Asta, fără să vă vorbesc despre fratele geamăn Victor, sora mai mare Valentina de la Moscova, soacra Maria, cei 9 fini de cununie şi mulţi amici şi prieteni, care, atunci când vin în vizită la noi, devin şi ei membri ai familiei mele.
Am adoptat cu soţia o politică de neamestec al unuia în treburile personale ale altuia în materie de meserie. Dar asta nu înseamnă că nu ne consultăm, că nu discutăm. Încercăm să menținem echilibrul în toate, inclusiv în conflicte de idei, divergențe și armistiții de pace. Cred ca ceea ce ne ajută să ne menținem este FRICA de Dumnezeu, spre care am ajuns împreună pe parcursul căsniciei. E drumul nostru, pe care-l respectăm, care ne-a salvat de multe necazuri, de multe rătăciri, e alegerea care ne face puternici atunci când trebuie, ne temperează când ne încingem, ne înduioșează când devenim duri, ne călăuzește prin viață când rătăcim… Asta-i principalul. Restul sunt derivate. Omul care are frica de Dumnezeu – are frică să calce strâmb, evită gropile vieții. Iar dacă greșește – știe să se mărturisească preotului duhovnic. Și mai știe principalul – să ierte.

Cine cheltuiește mai mulți bani pentru ținute: dvs. sau, totuși, soția?
Nu întocmim top-uri de acest fel. Știm de ce avem nevoie și ne înfruntăm dorințele exagerate. Câteodată ne reușește mai bine, alteori mai puțin… Doar rareori, în glumă, după un shoping furtunos (de regulă, preferăm să facem shoping vestimentar peste hotare!), batem bilele la abac ca să vedem cine din noi doi și-a cumpărat mai multe haine. De obicei, sunt eu, dar ca preț, mai scumpe sunt ale soției (pe care tot eu i le aleg de multe ori). Dar la final oricum ne iese că cel mai mult am cheltuit pentru… fiul nostru Alexandru-Ioan și pentru cadouri. Avem gusturi diferite, dar ne străduim să ajungem la un numitor.

E mai simplu sau mai dificil să îți păstrezi prietenii atunci când te bucuri de popularitate?
Popularitatea ține doar de meserie, de succesele profesionale. Prietenia ține de suflet, de trăiri profunde, interiorizate… Sunt chestiuni diferite, aproape paralele, deci, nu ar trebui să se deranjeze una pe alta. Dar… Oricum – depinde ÎN CE MĂSURĂ aceste persoane îți sunt prieteni. Și mai depinde CE RELAȚIE ai stabilit cu ei. Este adevărat că popularitatea le-a jucat unor foști prieteni feste grele, i-a ”răpit” chiar din lista prietenilor mei… S-au dus singuri, pentru că au intrat în alte dimensiuni, au pierdut controlul asupra realității care-i definește. Am suferit din acest motiv, pentru că erau persoane la care țineam mult. Cred că și asta se întâmplă din cauza lipsei de Credință adevărată. Trebuie să fim conștienți de faptul că ceea ce se întâmplă cu noi – carieră, succes, bani, bucurii etc. – fac parte din darurile pe care le primim de Sus. Pentru asta ar trebui să mulțumim zilnic. Iar eșecurile și chiar bolile, suferințele să le acceptăm ca pe niște binecuvântări – așa mă sfătuia Maica Stareță Daniela de la Mănăstirea ”Învierea Domnului” de la Briceni, o bună prietenă de-a familiei mele. Orgoliile, trufia, înfumurarea, preamărirea personală, vanitatea, vedetismul sunt otrava firii omenești, păcate grele. Eu mă tem de ele, pe cuvânt de onoare! De fapt, la ai mei 51 de ani, pot afirma că NU am suferit niciodată de cronice ”boli stelare”, chiar dacă, aparent, am avut toate perspectivele. Nu mi-am preamărit personalitatea mai cu seamă în ochii prietenilor, pentru că ei mă cunosc de o viață și știu ce ”poamă” sunt. Cu ei, cu prietenii de care mă leagă adolescența, tinerețea, maturitatea, comunicăm așa, de parcă nici nu au trecut atâția ani, adică exact cum comunicam și acum 10, 20 de ani. Prietenii adevărați sunt oamenii care te acceptă așa cum ești, te respectă pentru ceea CE ești, sunt alături la bine și la greu. Cel mai important e că și eu trebuie să mă comport cu ei la fel. Asta încerc să nu uit niciodată.

Se spune că gemenii au aceleași calități. Fratele dvs. nu și-a dorit o carieră la fel ca a dvs.?
În fratele meu Victor a rămas să zacă nedescoperit, nedevelopat până la capăt un actor sau un prezentator foarte bun. Dar el mereu și-a dorit altceva decât mine. De mic vroia să fie șofer, dar eu artist, chiar dacă ambii cântam, recitam în franceză de pe la 4-5 ani, dădeam concerte musafirilor care veneau la părinții noștri. El era pasionat de tehnică, eu – de actorie. Și așa a fost mereu. Cu toate acestea, ambii am cântat la trompete în fanfara colhozului timp de 10 ani, am participat la tot felul de festivaluri de creație. Aceste facultăți artistice le-am moștenit de la mama și tata care, bunăoară, cântau extraordinar de frumos pe două voci. Așa s-a întâmplat că drumurilor noastre din start le-a fost dat să aibă parte de traiectorii diferite. Dar el, oricum, a absolvit Institutul de Arte, predă muzica în școală, a devenit pedagog, urmând, fără să vrea, calea părinților. Atunci, însă, când se apucă să parodieze ”eroii” satului o face atât de inspirat, încât râdem până la lacrimi.

În copilărie erați la fel de sociabili?
Eram chiar mai sociabil decât el. În multe poze din copilărie eu zâmbesc sau râd, iar el stă bosumflat. Îmi spunea o verișoară de-a noastră, Antonina, că atunci când eram mici era de ajuns să-mi zpui ”Andrușică”! și eu râdeam de mă topeam… Dar Vitea – nu. Mai apoi, la grădiniță ambii eram lideri. La școală eu eram lider, iar el era mai șmecher… Și volubilitatea tot de la părinți ni se trage – mama a fost învățătoare de clasele primare. Sărmana, venea acasă și deseori o auzeam zicând: ”Mă doare gura de atâta vorbit”! La noi sociabilitatea e ”boală” ereditară și profesională. Cred că se trage și de la buneii mei de pe mamă – Vasile și Feodora Golea de la Mârzaci, Orhei, care erau niște povestitori înnăscuți – compuneau povești și le spuneau copiilor. Eu țin minte asemenea episoade, când tuca și mâca îmi spuneau povești nemaipomenit de frumoase. Și le ziceau ca niște mari artiști. Păcat că nu s-a găsit nimeni, la vremea ceea, să le înregistreze…

Ce își mai dorește Andrei Porubin de la viață?
Hm… Tot ce-și poate dori un om normal – sănătate și înțelepciune. Mai apoi, ca și cap de familie, pace, stabilitate, dragoste de oameni și iar ”sănătate și minte”, cum ziceau buneii. Cred că altceva e și păcat să-ți dorești!

Nu v-a tentat niciodată politica? În ce condiții ați accepta să aderați la o formațiune politică?
Nu m-a tentat politica, pentru că din tinerețe mi s-a deschis involuntar aspectul ei din umbră, culisele ei. Și nu m-a entuziasmat nimic din ce am văzut eu acolo. Sau, cel puțin, NU e pentru mine. Chiar dacă, să recunosc, pe când eram foarte popular grație jocului televizat ”Telebingo”, mi s-a propus să devin membru în chiar 2 sau 3 partide, pentru a merge pe liste la alegeri. Slavă Domnului, care m-a luminat să refuz atunci! Am mulți amici în politică, oameni onești, cumsecade, inteligenți, pe care-i respect pentru că s-au ”regăsit” pe sine acolo. Dar, spre regret, am convingerea că politica știe să corupă oamenii poate chiar mai mult decât banii. De acest impact al lor mă feresc. Prea mulți cunoscuți au căzut în mrejele acestor două capcane. Pe de altă parte, câteodată chiar mă gândeam că nu ar fi rău ca atunci când voi fi mai… împovărat de ani să ader și eu la vreun partid, să intru în Parlament, să-mi mai adaug și eu ceva la pensie… Mi se pare o dorință firească. Dar gluma cu politica în țara noastră s-a îngroșat atât de mult, încât mă și tem să mă gândesc acum la asta. Politica e atât de compromisă în republica noastră, ideile ei sunt atât de vlăguite, atât de confuze, încât nu mai știi ce și cui să crezi. Câteodată mi se pare că în Republica Moldova politica pășește pe o magistrală, iar poporul, de sine stătător, pe alta. Și cel mai strașnic e că aceste magistrale sunt paralele și nu se știe ce cataclisme ar putea să le facă să se intersecteze.

Pentru ce activități nu mai aveți timp?
Regret mult că nu am mai mult timp pentru familie, pentru fiu, pentru nepot, pentru călătorii și pentru lecturi. Cred că visul meu roz e să stau pe fotoliu și să citesc, să citesc… Lecturile sunt gimnastica minții, ele ”fac plinul” spiritului, culturii generale, dezvoltă vorbirea, inclusiv corectitudinea ei (mă refer la cărțile bune!). Și-mi mai pare rău că acum fac mai puțin sport decât acum 10-15 ani, de exemplu…

De ce ar avea nevoie un om pentru a fi fericit?
În Biblie Fericirile au semnificație foarte profundă. Dincolo de aceasta, însă, fericirea cred că este starea pe care o trăiești atunci când viața ți se pare deosebit de frumoasă. Pentru a fi fericit, omul are nevoie SĂ DOREASCĂ să fie, dar să nu aștepte ca ea să-i cadă din pod!
Vă mulţumim!
Interviul realizat de Ana Moraru a fost publicat în revista „Fashion VIP”, nr. pentru decembrie-ianuarie

Elldor_Info-Avansam

Lasă un comentariu

Trebuie să fii Logat pentru a comenta.

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!