Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Boris Vieru: Amintiri din 1988-1989. Basarabia la vremea aceea era ca o armată adevărată…

Publicat 03:13 | 07 feb. 2014 // Cultură, Opinii, Racursiu, Radar, Republica Moldova // 1.380 vizualizări
Boris Vieru. Foto: Igor Rotari

Boris Vieru. Foto: Igor Rotari

Boris Vieru

Poporul român, când vede că nu mai are nicio soluţie, în Istorie, pune mâna pe topor, – scăpăra într-o exprimare de neuitat părintele Cleopa, acest patriarh al românilor, asemănător ca statură şi ca bogăţie de har, de puteri duhovniceşti dăruite de Dumnezeu cu patriarhii poporului evreu din Vechiul Testament.

Am în faţă cartea „O luptă, o suferinţă şi…”, editată de subsemnatul în 1989, în care sunt adunate cam toate materialele publicistice şi documentele legate de lupta românilor basarabeni pentru limbă şi alfabet, majoritatea publicate în „Literatura şi Arta”, unde lucram la vremea aceea.

Recitesc astăzi unele pagini, cu caractere chirilice, şi îmi reînvie în amintire întreg tumultul acelui an crucial din istoria ridicării Basarabiei din genunchi – anul 1988.

Cred că „Literatura şi Arta” a fost toporul pe care poporul român din Basarabia l-a luat în mână şi a dărâmat puterea omniprezentă a temutului partid comunist. Pentru că asta s-a întâmplat atunci şi acesta a fost rolul adevărat al organului de presă al Uniunii Scriitorilor din Moldova. La alte vremuri, alte mijloace de a-şi face dreptate…

Cert este că, deşi în Moldova la vremea aceea, 1988-1989, era o situaţie revoluţionară veritabilă, când biroul politic al PCM făcea eforturi disperate de a reinstaura vechea disciplină şi cenzură, dar deja nu mai era capabil să controleze conştiinţele, manifestaţiile de stradă, Uniunea Scriitorilor, o parte a presei, – ei bine, cert este că „Literatura şi Arta” se transformase într-un colector uriaş al dorinţelor populare, al dezideratelor naţionale formulate clar: declararea limbii române drept limbă de stat şi revenirea ei la alfabetul latin.

Ceea ce se întâmpla în satele noastre, în Chişinău, în şcoli, în colectivele de muncă de la întreprinderile industriale ş.a.m.d. poate fi comparat doar cu un uragan care mătura totul în cale.

Eu am cunoscut forţa uriaşă, dar cuminte şi neviolentă totodată a acestui uragan – la „Literatura şi Arta” aveam sarcina să preiau scrisorile cu semnăturile de sprijin, să le organizez, să alcătuiesc o statistică şi să le pregătesc pentru publicare.

Şi am văzut, de asemenea, cu mult înainte de a-şi da seama de aceasta ştabii comunişti Grossu, primul secretar, Bondarciuc, care era cu ideologia şi încerca să negocieze cu scriitorii, dar şi mulţi alţii de prin raioane, – am văzut semnătura pe actul de deces al PCM şi al dictaturii sale – aceasta era prezentă, fără să fie şi formulată expres, în toate scrisorile care veneau la redacţie.

Sfârşitul lor se apropia rapid şi prăbuşirea lor avea să fie mare. Trăiam cu această credinţă, ca şi colegii mei de redacţie de altminteri, – Nicolae Dabija, Alecu Reniţă, Ion Caţaveică, Axentie Blanovschi, Vlad Olărescu, Dinu Mihail, Eugen Gheorghiţă, Vlad Zbârciog, Constantin Cheianu, Alexandru Donos şi alţii, – şi această credinţă în victorie era atât de puternică, încât nu mai exista în noi sentimentul de frică.

Dimpotrivă, cred că, animaţi de vremurile înălţătoare şi glorioase pe care le trăiam, de misiunea pe care ne-o asumasem în mod conştient, purtam în noi o simţire adâncă de temeritate. Dar şi de răspundere istorică faţă de acest chinuit popor al Basarabiei, trecut prin deportări, moarte silnică, foamete organizată, colectivizare forţată, deznaţionalizare, rusificare.

Tot acest rău imens care s-a abătut asupra noastră după 28 iunie 1940 avea atunci un nume foarte concret – PCM, care era instrumentul crimei de genocid al Rusiei sovietice în Basarabia. Şi puterea lui urma să se prăbuşească în mod inevitabil – aşa credeam noi cu o tărie ce nu putea fi zdruncinată de nimic în lume – şi aşa s-a şi întâmplat: şi în 1989, când i-am învins cu drapelul limbii române şi al alfabetului latin, şi în 1990, când Moldova şi-a declarat suveranitatea asupra teritoriului său naţional, şi în 1991, când am devenit independenţi, iar PCM a fost scos în afara legii.

Celor care cred, toate le sunt cu putinţă, spune Domnul Iisus Hristos.

În 1988 cine putea să se gândească că e atât de aproape sfârşitul URSS? Foarte puţini cutezau să meargă atât de departe în gândurile lor. Cu atât mai mult, să formuleze nişte revendicări naţionale şi politice care deja conţineau germenii prăbuşirii viitoare a imperiului. Nu şi noi, însă, cei de la „Literatura şi Arta”, având bineînţeles în spate şi întreaga elită intelectuală a Uniunii Scriitorilor.

Expunerea în paginile „LA” a unui program naţional coerent, pe care apoi şi l-au însuşit aceleaşi sute de mii de români basarabeni ce ne scriau la redacţie anume pentru aderarea la acest program naţional, făcuse din săptămânalul nostru instrumentul perfect de organizare şi mobilizare.

Or, tirajul „LA” crescuse de la vreo 20 de mii la câteva sute de mii de exemplare săptămânal. Când mă uit astăzi în urmă, înţeleg că Basarabia la vremea aceea era ca o armată adevărată, unitară în cuget şi simţire, în credinţă puternică în victorie, foarte bine organizată în teritoriu. Existenţa şi afirmarea tuturor acestor elemente împreună au făcut cu putinţă producerea evenimentelor ce au urmat în 1989,1990 şi în 1991.

Credinţa, temeritatea şi inteligenţa noastră, a celor de la „Literatura şi Arta”, de la Uniunea Scriitorilor, mai apoi şi de la alte ziare, i-au înflăcărat pe românii basarabeni care au subscris la programul Mişcării de Eliberare Naţională. A fost o luptă crâncenă până la urmă, iar victoria obţinută a fost cu atât mai scumpă cu cât pe altarul ei fuseseră deja aduse jertfele sfinte ale întregii Basarabii în toată perioada cumplită de după 28 iunie 1940.

Pentru a reînvia starea de spirit cu totul şi cu totul specială care era la acea vreme la „Literatura şi Arta”, pe care îndrăznesc să o definesc ca fiind un fel de stare de sacrificiu, aduc în continuare un fragment din revista scrisorilor cu semnături de sprijin, publicată de subsemnatul la 1 ianuarie 1989:

„Şfichiuit din dreapta de îngheţatele vânturi mancurte ce bântuie republica dintr-un hotar în altul, ars din stânga de dogoarea vetrelor satelor noastre în care a renăscut şi se răsuceşte spre tării „rădăcina de foc” a conştiinţei de neam şi de limbă, autorul păşeşte spre inimile Dumneavoastră, scumpi ţărani, pe lama emoţiei întrupate între boală şi însănătoşire, între negrăită fericire şi dor de moarte, între înălţare întru lumina sufletelor voastre şi cădere în întunericul unei istorii mereu reactualizate.

Îndreptăţită este această adresare către Dumneavoastră, scumpii noştri, pentru că din voi ne naştem atunci când suntem chemaţi pe lume şi tot în voi apunem atunci când soseşte vremea.

Îndreptăţită este această adresare, scumpii noştri, pentru că prea de tot au început să vă vorbească de rău şi să ne vorbească de rău gurile răuvoitoare, ce ar vrea să semene neînţelegerea şi să culeagă duşmănia între cei ieşiţi din sânul vostru şi cei rămaşi la grâu şi la tutun.
Prin prezenta revistă, însă, consacrată în întregime scrisorilor venite din satele Moldovei, noi nu pe ei voim a-i convinge de imposibilitatea unui atare fapt, ci Dumneavoastră dorim să vă arătăm că nu sunteţi singuri, ci sunteţi întru voi – fiinţă întreagă şi uriaşă, care cere cu voce de tunet ceea ce aţi cerut până acum cu cuminţenia şi cumsecădenia scrise dintotdeauna pe chipurile voastre:

– limba moldovenească trebuie să fie decretată limbă de stat în Moldova!
– să i se întoarcă veşmântul ei firesc – alfabetul latin!

Îmi amintesc că uneori, când nu reuşeam în timpul zilei, stăteam nopţile pentru a citi scrisorile şi a face statistica semnăturilor, care mai apoi erau folosite ca argumente de către Nicolae Dabija în disputa cu biroul politic al CC, unde cred că era chemat cam în fiecare săptămână.

O suferinţă uriaşă se ridica din conţinutul acelor mesaje, venite din toate satele Moldovei – erau sute şi mii şi mii de scrisori, fiecare cu conţinutul ei, cu sute de mii de semnături pe ele.

Era suferinţa părinţilor şi buneilor noştri, ocupaţi în 1940, care acum, la 1989, după 50 de ani de asuprire rusească şi sovietică, ieşise din stăvilarele fricii şi ale terorii comuniste şi se exprima liber în paginile „Literaturii şi Artei”.

Sentimentul care mă cuprindea era copleşitor, magnific, cosmic: aveam în faţă suferinţa nu a unei persoane, ci a unui neam întreg. A neamului meu.
În acelaşi timp, aceste scrisori erau expresia unor energii naţionale care nu mai puteau fi învinse de comunişti.
Victoria era o chestiune de timp scurt.
Şi aşa s-a şi întâmplat.

Elldor_Info-Avansam

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!