Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Părintele Iosif Vatopedinul: Viaţa monahală – Războiul nevăzut

Publicat 02:23 | 19 mart. 2014 // Accente Info, Racursiu, Spiritualitate // 1.723 vizualizări

Gheronda Iosif Vatopedinul: „Dracii, fie ne ispitesc ei înşişi, fie îi ridică împotriva noastră pe aceia care nu se tem de Dumnezeu. Noi însă, cu privirea aţintită către pilda noastră, Domnul Hristos, îi vom respinge în ambele situaţii.”

Stareţul Iosif Vatopedinul zâmbeşte după moarte. Şi nu doar cu buzele, ci cu întreaga expresie a feţei – zâmbetul poate fi intuit şi în ochii săi închişi.

Stareţul Iosif Vatopedinul zâmbeşte după moarte. Şi nu doar cu buzele, ci cu întreaga expresie a feţei – zâmbetul poate fi intuit şi în ochii săi închişi.  

Articol: Caz uimitor şi fără precedent: Zâmbetul de după moarte (galerie foto)

pemptousia.ro

pemptousia.ro

Războiul nevăzut
Părintele Iosif Vatopedinul

1. Luarea aminte este o neîncetată liniştire a inimii faţă de orice gând viclean; să ţinem necurmat numele Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi pe Acesta şi numai pe El continuu să-L respirăm și să invocăm ajutorul Lui.

2. Trezvia este o stare permanentă a minţii la intrarea inimii; vede şi ascultă cu luare aminte gândurile hoaţe ce vin; adică ce spun şi ce fac demonii prin diferite imagini şi fantasme.

3. „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu” (Matei 7, 21). Voia Tatălui este: „Voi, cei care îl iubiţi pe Dumnezeu să urâţi cele viclene”. Adică, împreună cu invocarea numelui Său, să urâm gândurile cele viclene, şi atunci cu adevărat am făptuit voia lui Dumnezeu.

4. Pildă desăvârşită şi model pentru neamul omenesc şi chemare înapoi din păcatul strămoşesc este Domnul şi Dumnezeul nostru, Care a luat trup si ne-a aşezat înainte ca pe un tablou zugrăvit atotvirtuoasa Lui viaţă. Împreună cu toate bunătăţile ne-a arătat după botezul Său, de vreme ce a urcat în pustie, şi aceasta: a început prin post războiul cel înţeles cu mintea împotriva diavolului, care s-a dus spre El, ca şi cum ar fi mers la un simplu om. Iar prin modul în care l-a biruit, Domnul ne-a învăţat şi pe noi cei ticăloşi cum să ne luptăm împotriva „duhurilor celor viclene”, aşadar cu smerenie, post, rugăciune şi trezvie. Iar aceasta s-a întâmplat cu toate că nu a avut nevoie de acestea ca Dumnezeu m Dumnezeu al dumnezeilor.

5. Un chip al trezviei este să luăm aminte la imaginaţie, adică la „atac”, pentru că diavolul nu poate fără imaginaţie să făurească gânduri şi să i le înfăţişeze minţii pentru a o înşela.

6. Din „atac” se nasc multe gânduri viclene. Din acestea se naşte fapta păcătoasă.

7. Un alt chip este acela de a-ţi ţine inima într-o adâncă tăcere şi liniştire de orice gând şi să te rogi.

8. Un alt chip este rugăciunea neîncetată către Domnul, cu smerenie, pentru a ne veni în ajutor.

9. Un alt chip este continua pomenire a morţii şi a osândei veşnice, pentru cei ce izbutesc aceasta.

10. Trebuie ca nevoitorul luptei lăuntrice să aibă în fiecare moment al timpului aceste patru lucruri: smerenie, atenţie desăvârşită, împotrivire în faţa gândurilor viclene, rugăciune.

11. Începutul făptuirii, care reprezintă înaintarea după Dumnezeu, este înfrânarea, potrivit cu capacitatea şi puterea fiecăruia. Pe temeiul înfrânării mintea rămâne slobodă de ispita grijii şi a robiei trupeşti. Mintea se întoarce cu uşurinţă spre Dumnezeu şi captează orice înţeles, pentru a-I supune lui Hristos, pentru că şi împărăţia cerurilor „se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11,12).

12. Fiecare gând intră în inimă prin imaginaţia produsă de anumite simţuri. Când nu ne vom controla cugetarea, atunci se împrăştie în fantasme necuviincioase şi rugăciunea este neglijată. Fără de ea nimic nu putem face noi singuri. Când prin mânie (turbare) viclenii draci înmulţesc înlăuntrul nostru gândurile viclene, atunci prin silă şi stăruinţă vom ţine dumnezeiasca invocare, care îi desfiinţează pe aceştia. Aceasta este îndatorirea pe care au accentuat-o Părinţii noştri cei purtători de Dumnezeu: „Numele lui Iisus să se lipească de respiraţia ta, şi atunci vei cunoaşte folosul liniştirii (isihiei)” şi „cu numele lui Iisus războieşte-i pe vrăjmaşi”.

13. Trebuie să ne ostenim ca să ne păzim comorile. Iar aceasta este paza minţii, necurmata chemare a numelui lui Iisus Hristos, desăvârşita lipsă de griji a inimii, întru care şi cugetarea în aceeaşi cinste este ţinută. În această lucrare ostenitoare este cu putinţă să ne doară puţin inima, însă nu va întârzia mângâierea harului.

14. Atunci se întunecă mintea şi rămâne neroditoare, când fie formulează cuvinte lumeşti, fie le primeşte în cugetarea ei şi dialoghează cu ele, fie se preocupă în chip deşert cu lucruri sensibile, cu trupul şi cu mintea, fie se predă pe sine deşertăciunilor. Atunci îşi pierde imediat căldura şi străpungerea m îndrăzneala către Dumnezeu şi cunoaşterea dumnezeiască. Pentru că, pe cât luăm aminte la minte, ne luminăm, şi pe cât nu luăm aminte, ne întunecăm.

15. Dacă se întâmplă şi se face împotriva ta ridicare a unei mulţimi de gânduri şi consimţi cu ele şi eşti biruit, să cunoşti că pentru un timp ai fost tăiat de la harul dumnezeiesc. Să te nevoieşti, aşadar, să nu rămâi niciodată prin nepăsarea ta departe de harul dumnezeiesc, nici măcar pentru o clipă. Dacă vei putea să-ţi biruieşti greşeala căderii şi sa sari peste zidul gândirilor pătimaşe, să nu te arăţi nemulţumitor lui Dumnezeu, Care ţi-a dat acest dar. Pentru aceasta spune Apostolul: „Nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este împreună cu mine” (vezi 1 Corinteni 15, 10).

16. Să fii mulţumit mai mult de acela care te ia în râs, decât de acela care te laudă; acesta din urma nu se deosebeşte deloc de acela care te blestemă, după cum spune Scriptura.

17. Cu mult mai mult în timpul sărbătorilor al dumnezeieştii Liturghii – şi, desigur, atunci când este vorba să se apropie cineva de dumnezeiasca împărtăşanie –, dracii îşi arată turbarea lor şi mai cu asupra de măsură. Ei provoacă mare tulburare pentru că nu pregetă chiar şi mădularele cele de ruşine să le întărâte. Cei necercaţi foarte mult se clatină de la această răutate a dracilor, deoarece cred că ei înşişi sunt răspunzători pentru aceasta, se descurajează şi se deznădăjduiesc. Noi însă nu vom primi răutatea dracilor ca responsabilitate a noastră, ci cu curaj ne vom apropia de Domnul nostru, Care se poartă cu dragoste părintească, şi îi vom dispreţui pe draci.

18. Dacă cineva este biruit, deşi se nevoieşte cu putere, să nu se mâhnească, nici să se dezamăgească, ci, de vreme ce se ridică, să se înveselească opunând cuvintele proorocului Isaia: „De vă veţi întări, iarăşi veţi fi biruiţi, dracilor vicleni. Şi orice sfat veţi sfătui, îl va risipi Domnul; căci cu noi este Dumnezeu” (vezi Isaia 8, 9-10), Dumnezeu, Care îi indică iarăşi pe cei ce au fost zdrobiţi şi Care le provoacă mare jale şi întristare vrăjmaşilor noştri, atunci când ne pocăim pentru păcatele noastre.

19. Cu toată puterea ta păzeşte-te pe tine însuţi să nu cazi; pentru că nu i se potriveşte căderea atletului puternic. Dacă însă se va întâmpla să cazi, aleargă sus şi aşază-te iarăşi la lupta cea bună; şi dacă vei cădea de mii de ori din pricina retragerii harului, tot de atâtea ori ridică-te, iar aceasta s-o faci pană la moartea ta.

20. Vrăjmaşul diavol stă la pândă precum leul în ascunzătoarea lui şi meşteşugeşte pentru răul nostru curse şi mreje din gânduri necurate şi lipsite de evlavie. Dar şi noi, dacă nu dormim, vom putea să-i ridicăm mai mari şi mai înfricoşătoare curse şi mreje şi capcane. Pentru că rugăciunea, psalmii, privegherea, smerita cugetare, slujirea faţă de aproapele şi milostenia, mulţumirea şi studiul cuvintelor dumnezeieşti devin cursă şi capcană şi groapă şi bici şi plasă şi ştreang pentru vrăjmaş, cu harul şi ajutorul Domnului nostru.

21. Orice consimţire cu gândul viclean pentru o dorinţă neîngăduită, cum ar fi de pildă consimţirea plăcerii, pentru orice nevoitor este păcat. Mai întâi începe gândul prin partea poftitoare să întunece mintea, apoi înclină sufletul spre plăcere, pentru că nu poate să se opună luptei. Aceasta se numeşte consimţire, care este păcat. Atunci când trece o perioadă îndelungată de timp în acest fel, se mişcă patima. Iar apoi vine încet-încet făptuirea păcatului.

22. Acela care se îngrijeşte pentru înţelepciune şi îşi doreşte fericita curăţie – pe care nu va greşi cineva dacă o va numi nepătimire – să-şi călească trupul său şi cu cuget smerit să cheme harul dumnezeiesc prin rugăciunea cea necurmată. în chip diferit, dacă se supune cineva iubirii de desfătări trupeşti şi celor care urmează acesteia, nu va îndepărta atacul şi lupta curviei.

23. Acela care are o minte fixată în iubirea lui Dumnezeu dispreţuieşte toate cele văzute, chiar şi trupul său, ca şi cum i-ar fi străin.

24. Când te provoacă cineva sau te umileşte întru ceva, atunci păzeşte-te de gândurile mâniei, ca nu cumva, prin întristarea care va urma, să te despartă de lucrarea iubirii şi să te ducă în ţinutul urii.

25. Atunci când simţi întristare şi durere, deoarece cineva te-a provocat sau te-a făcut de ruşine, să cunoşti că te-ai folosit mult, deoarece a ieşit din lăuntrul tău slava deşartă.

26. Amintirea (memoria) la început aduce în minte gândul fără împătimire şi când acesta nu este războit, atunci se mişcă patima. Dacă gândul acesta nu este nimicit prin împotrivire şi rugăciune, va pleca mintea spre consimţire. Iar după consimţire începe păcatul cu fapta.

27. Mintea respinge patimile prin împlinirea poruncilor; prin vederea duhovnicească a celor văzute respinge înţelesurile pătimaşe ale lucrurilor; prin cunoaşterea celor nevăzute respinge vederea celor văzute.

28. Dracii care ne ispitesc în vremea îngăduinţei lui Dumnezeu, fie întărâtă partea poftitoare a sufletului, fie tulbură partea irascibilă, fie întunecă partea raţională, fie provoacă dureri şi boli trupului, fie răpesc lucrurile noastre.

29. Dracii, fie ne ispitesc ei înşişi, fie îi ridică împotriva noastră pe aceia care nu se tem de Dumnezeu. Noi însă, cu privirea aţintită către pilda noastră, Domnul Hristos, îi vom respinge în ambele situaţii.

30. Când mintea începe să simtă iubirea lui Dumnezeu, atunci începe s-o necăjească duhul blasfemiei. Iar aceasta o face diavolul din invidie împotriva celui care Îl iubeşte pe Dumnezeu, ca să-l aducă fie la deznădejde pentru aceste gânduri ale sale. De aceea este nevoie de luare aminte, şi nu de descurajare, care este rodul vicleanului, iar nu al sufletului iubitor de Dumnezeu. Cel care va rămâne în chip înţelept în rugăciune va fi învrednicit de o mare înaintare.

31. Dacă voieşti să biruieşti gândurile cele viclene, ia aminte la patimi, şi cu grăbire le vei alunga din mintea ta. În cazul dorinţei trupeşti ajută postul privegherea şi iubirea de osteneală şi îndepărtarea de desele întâlniri fără rost. In cazul mâniei şi al întristării, să fugi de iubirea de slavă, să primeşti dispreţuirea împreunată cu osândirea de sine şi să te îndepărtezi de dobândirea lucrurilor materiale. în cazul pomenirii răului, să te rogi stăruitor pentru acela care te-a întristat şi cu ajutorul harului lui Hristos te vei izbăvi.

32. Cum trupul este înconjurat de lucruri, aşa şi mintea este înconjurată de înţelesuri. Cum trupul, prin iubirea de desfătări, păcătuieşte practic în toate cele pe care le îndrăgeşte, aşa şi mintea păcătuieşte prin gânduri şi prin înţelesurile lucrurilor. Cum lucrează trupul în lumea lucrurilor, aşa lucrează şi mintea în lumea înţelesurilor.

33. Reaua pătimire a sfinţilor este lupta dintre invidie şi virtute. Invidia se luptă să ia în stăpânire, în timp ce virtutea se luptă să rămână neînvinsă răbdând toate.

34. Lupta pentru virtute este a se nevoi cineva întru osteneli. Răsplata biruinţei pentru cei ce rabdă este nepătimirea şi slobozenia sufletului. Pentru că reaua pătimire a trupului la cei ce rabdă provoacă bărbăţia sufletului.

35. Aşa cum virtuţile trupeşti provoacă bucuria şi întărirea oamenilor, cele duhovniceşti atrag binecuvântarea lui Dumnezeu.

36. Dacă vrei să biruieşti gândurile pătimaşe, atunci să dobândeşti înfrânarea şi dragostea faţă de aproapele.

37. Isihia, rugăciunea, dragostea şi înfrânarea . sunt carul cu patru roţi care suie mintea la Dumnezeu. Aceste patru mijloace împuţinează tulburarea rătăcirii minţii şi a prejudecăţilor care împiedică mintea, şi cu uşurinţă harul dumnezeiesc o va apropia de Dumnezeu.

38. Lucrarea proprie a minţii este să se îndeletnicească totdeauna cu cuvintele lui Dumnezeu.

39. Adună-ţi mintea din împrăştierile fără scop şi ia aminte la gândurile tale; pe cele pe care le vei afla pătimaşe războieşte-le cu adunarea întru sine şi cu rugăciunea.

40. Trei sunt lucrurile care îţi provoacă gânduri: simţirea naturală, amintirea (memoria) şi temperamentul trupului. Cele mai anevoie de stăpânit gânduri sunt acelea care vin din amintire.

41. Dacă ţinem în frâu pornirile iraţionale ale simţurilor în fortăreaţa „mulţumirii cu puţin”, ne slobozim mintea de sila dorinţelor iraţionale care abat atenţia şi o întoarcem prin dreapta folosire a înţelesurilor, ca să nu fie robită silirii ce vine din folosirea abuzivă a lucrurilor, care este încălcarea cu fapta a poruncilor.

42. Prin întristări şi plăceri, prin dorinţe şi înfricoşări dracii leagă mintea de simţuri.

43. Frica Domnului biruieşte dorinţele pătimaşe iar întristarea cea după Dumnezeu mortifică plăcerea.

44. Pofta cea încâlcită a iubirii de plăcere o stăvileşte înfrânarea şi osteneala. O micşorează isihia şi dumnezeiasca dragoste (eros) către Hristos.

45. Opreşte şi supune mânia mărinimia şi nepomenirea răului. O micşorează dragostea şi împreună-pătimirea.

46. Pricina gândurilor viclene este obişnuinţa pătimaşă, care este constituită din mândrie şi aroganţă. Proprii celor de mai sus sunt făţărnicia (ipocrizia) şi viclenia, şiretenia şi ironia şi orice viciu şi minciună. Acestora le slujesc invidia, dispoziţia spre ceartă, mânia, întristarea şi pomenirea răului.

47. Pricina gândurilor rele sunt răutăţile; pricina răutăţilor este neascultarea; pricina neascultării este folosirea greşită a simţurilor. Pricina amăgirii este nepăsarea minţii în ceea ce priveşte asigurarea pazei simţirii.

48. Să-ţi osteneşti cu asupra de măsură trupul şi să te rogi necontenit, şi te vei izbăvi foarte repede de gândurile pe care le provoacă gândurile pătimaşe.

49. Pe mândrie o risipeşte rugăciunea cu lacrimi, faptul de a nu umili omul pe nimeni şi necazurile fără de voie.

50. Dracii războiesc de obicei sufletul prin gânduri, iar nu prin lucruri; lucrurile îl războiesc prin ele însele. Pricina războiului lucrurilor este auzirea şi vederea, în timp ce a războiului gândurilor, obişnuinţa şi dracii.

51. Domnul va păzi intrarea şi ieşirea sa, adică ; intrarea mâncărurilor şi ieşirea cuvintelor prin înfrânare. Deoarece acela care are înfrânarea intrării şi ieşirii în privinţa mâncărurilor şi a cuvintelor îndepărtează pofta ochilor şi linişteşte mânia cea iraţională.

52. Unii sunt cu foarte mare grijă faţă de intrarea mâncărurilor, însă pentru ieşirea cuvintelor arată nepăsare. Aceştia nu ştiu cum să alunge mânia din inima lor, nici dorinţa pătimaşă din trupul lor, fapte prin care se zideşte inima curată de Preasfântul Duh, Cel ce înnoieşte.

53. Lucrarea duhovnicească poate să existe şi fără lucrarea ostenitoare trupească. Aşadar, fericit este acela care cinsteşte mai mult slujirea duhovnicească decât lucrarea trupească. Pentru că prin lucrarea duhovnicească a plinit lipsa celei trupeşti, de vreme ce prin întoarcerea în sine cu luare aminte a slobozit mintea de robia materială, a supus orice înţeles ascultării de Hristos, a dobândit lucrarea harului şi dragostea cea lucrătoare de îndumnezeire, încât „ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (2 Corinteni 5, 4).

54. Nimic altceva nu vădeşte starea sufletului, pe cât răscoalele trupului care rău pătimeşte, la care, dacă consimte, se va vădi că cinsteşte mai mult trupul decât pe Dumnezeu.

55. Pentru ca mintea să supună trupul, trebuie să îndepărteze gândurile cele iubitoare de plăcere trupească, şi atunci va putea să se îndeletnicească cu vederea duhovnicească.

56. împiedică-ţi mintea să se întoarcă în jurul lucrurilor sensibile ca să îndepărtezi iubirea de plăceri trupeşti, din care se iveşte întristarea şi descurajarea.

57. De voieşte cineva, cu uşurinţă se izbăveşte de lucruri; ca să se izbăvească însă de înţelesurile lor este nevoie de multă osteneală.

58. Temeiul bogăţiei sunt banii, în timp ce temeiul virtuţii este smerenia. Aşa cum acela care nu are bani este sărac, chiar dacă nu se vede în afară, aşa şi fără smerenie nu va putea să fie virtuos acela care se nevoieşte.

59. Nu te deznădăjdui de răutăţile care vin din boala ta, tu, cel care te îngrijeşti de sănătatea sufletului tău; ci, cu cele mai energice medicamente ale iubirii de osteneală, fugi departe de deznădejde.

60. Lângă reaua pătimirea cea de voie trebuie să primească omul cu mulţumire şi pe cea fără de voie, care vine de la draci, de la pagube materiale şi de la boli. Acela care nu le va primi pe acestea cu mulţumire, ci le va respinge cu nemulţumire şi supărare, este asemenea cu acela care perverteşte gustul şi compoziţia mâncării sale.

Sursa: Gheronda Iosif Vatopedinul, „Dialoguri la Athos”, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, via Pemptousia.ro

Elldor_Info-Avansam

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!