Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Pr. Constantin Sturzu: Dar de ce ne dorim noi să fim sănătoşi?

Publicat 13:44 | 05 Feb 2018 // Accente Info, Racursiu, Radar, Sănătate, Spiritualitate // 384 vizualizări

Foto: Doxologia.ro

Pr. Constantin Sturzu

Dacă întrebi pe cineva ce-şi doreşte pe lumea aceasta, cel mai adesea răspunsul va fi: „să fiu sănătos”.
Pare de la sine înţeles.
Vedem în sănătate premisa tuturor lucrurilor bune pe care le-am putea gusta în viaţă.
Dar de ce ne dorim noi atât de mult să fim sănătoşi?
Să cercetăm puţin problema, să vedem care este adevărata motivaţie.

Un prim răspuns ar fi: pentru că boala aduce cu sine durere sau, în cel mai bun caz, disconfort. Ceea ce nu e de dorit, cu adevărat.

Nu putem totuşi ignora că există o întreagă industrie ce propune medicamente sau leacuri împotriva oricăror dureri. Cu sau fără efecte adverse, cu mai mari sau mai mici cheltuieli, poţi obţine ceva alinare.

De altfel, tot mai multă lume apelează la formule analgezice. Grav e că se face abuz în acest sens, dar şi mai grav e că tot la ceva de genul acesta apelăm şi în cazul problemelor sufleteşti.
Când avem nemulţumiri, situaţii dificile sau stresante, nu punem genunchiul la rugăciune, ci căutăm repede refugiul în mâncare, în băutură, în vizionarea de filme, navigăm pe internet sau ne inventăm o viaţă care ne convine pe reţelele de socializare.

Or, durerea este locul prin excelenţă în care ne întâlnim cu Dumnezeu – pentru că atunci suntem cei mai vii, cei mai prezenţi în viaţa noastră.

Durerea nu trebuie provocată sau dorită. Totuşi, când se produce, ea nu este rea în sine. E plin raiul de oameni pe care doar durerea i-a ajutat să iasă la limanul dumnezeirii.

Altă situaţie care, prin contrast, subliniază cât de valoroasă e starea de sănătate o reprezintă statutul persoanelor cu handicap. Cu toată grija pe care societatea contemporană o are pentru cei cu dizabilităţi, numai cineva care nu e în toate minţile şi-ar putea dori să ajungă într-o astfel de stare.

Despre automutilare pare că vorbeşte şi pasajul evanghelic următor: „Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă” (Matei 5, 29-30).

La cât de pătimaşi suntem toţi, păcătuind cu toate simţurile şi organele, dacă am aplica ad literam cuvântul acesta, cred că nu ar lua mai mult de o săptămână până când n-ar mai rămâne din trupul nostru măcar o parte.

Încât ideea nu este să „tăiem în carne vie”, ci să închidem acel „canal” prin care vine sminteala. Dacă mă sminteşte ochiul privind pornografie sau imagini deşuchiate, atunci să retez astfel de vizionări.

Oarecum mucalit, necum tautologic, se spune că părinţii din vechime fugeau de desfrânare… fugind!
La propriu. Precum Dreptul Iosif, cel ce şi-a lăsat haina în mâna nevestei lui Putifar, alegând mai degrabă ruşinea de a ieşi afară gol din casă, decât să comită cu ea adulter (v. Facerea 39, 7-19).

Concluzionând, nu vreun handicap oarecare ne poate împiedica să intrăm, încă de aici, în Împărăţia lui Dumnezeu.

La Învierea cea de obşte, oricum vom primi trup nou. Adevărata poticnire pe drumul spre Rai apare când ne automutilăm sufletul prin păcatele săvârşite.
Handicapul spiritual e ceva de nedorit la modul absolut.

Un al treilea răspuns la întrebarea din titlu ar fi: ca să pot munci, ca să nu fiu povară altora.

Este limpede că, şi dacă-ţi este puţin afectată sănătatea, randamentul tău scade. Iar când boala te ţine la pat, eşti dependent de alţii.

Această din urmă situaţie are, oricât de ciudat ar părea, şi părţile ei bune. Cine are grijă de un bolnav imobilizat, are cunună de mucenic dacă face această jertfă în numele lui Hristos.

Încât adevărata povară nu este una de natură fizică.

Bine ar fi dacă am evita să mai fim povară celuilalt prin comportamentul nostru, dacă nu l-am mai chinui prin cuvintele, vicleniile şi patimile noastre.

La aceste răspunsuri probabil se mai pot adăuga şi altele. Fiecare separat şi toate împreună nu pot da un răspuns definitiv şi lămuritor la întrebarea: de ce ne dorim să fim sănătoşi?

Citind cele patru Evanghelii se poate constata, fără putinţă de tăgadă, că a vindeca era o lucrare constantă a Mântuitorului. Chiar şi în Nazaret, unde concetăţenii săi nu puteau crede că acel Tânăr tâmplar crescut sub ochii lor este, de fapt, Mesia, şi unde nu a putut face „nici o minune”, totuşi Iisus, „punându-şi mâinile Sale peste puţini bolnavi, i-a vindecat” (Marcu 6, 5).

De ce-i vindeca Domnul pe toţi? Să fie doar din mila sa absolută, din dorinţa de a curma suferinţa sau din râvna de a restaura, chiar dacă provizoriu, făptura omenească – vindecările fiind anticipare a restaurării finale, cea de la Învierea de obşte?

Dacă luăm ca reper persoana, atunci răspunsul final este că, prin vindecare, se dădea şansa tuturor să se poate bucura în chip deplin de prezenţa Lui. Doar aşa comuniunea cu ei putea fi maximală.

Relevant, în acest sens, este episodul în care, „venind Iisus în casa lui Petru, a văzut pe soacra acestuia zăcând, prinsă de friguri. Şi S-a atins de mâna ei, şi au lăsat-o frigurile şi s-a sculat şi Îi slujea Lui” (Matei 8, 14-15).
Nu a răbdat Domnul să intre într-o casă şi cineva să bolească acolo.

Deci dincolo de o mie şi unu de motive pentru care ne dorim noi sănătatea, principalul motiv este: pentru ca să ne putem bucura în chip desăvârşit de viaţa dăruită de Dumnezeu şi pentru a fi în deplină comuniune cu El şi cu toată lumea.

Când eşti răcit şi ai nasul înfundat, când îţi este afectat gâtul, nu poţi să miroşi o floare, iar mâncarea nu mai are gust, mai ales când ţii şi regim.
Când auzul sau vederea îţi sunt afectate, nu te poţi bucura întru totul de compania celuilalt.

Sănătatea este de dorit pentru a putea iubi deplin, pentru a ne putea dărui şi a ne bucura de fiecare clipă.
În primul rând de aceea este ea preţioasă, apoi vin toate celelalte motive.

Foto: Bunaziuaiasi.ro

Notă: Părintele Constantin Sturzu este Consilier al Sectorului comunicare şi relaţii publice al Arhiepiscopiei Iaşilor și Purtător de cuvânt al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.

În perioada 1 septembrie 2016 – 18 septembrie 2017 a fost preot misionar în Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei și Portugaliei, unde a coordonat, ca director, Centrul Misionar Pastoral „Sfânta Cuvioasă Parascheva” de la Vilaller (Spania).

A fost Consilier cultural al Arhiepiscopiei Iașilor și Director General al Centrului Cultural Misionar Doxologia (ce cuprinde Editura Doxologia, două tipografii și un departament media).

Este dublu licențiat, fiind absolvent, ca șef de promoție, în 1997, al Facultății de Filosofie din Iași și, în 2002, al Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași. În 2012 a obținut titlul de doctor în filosofie, cu mențiunea „Magna cum laudae”, pentru teza cu titlul: „Metafizica escatologică a lui Nikolai Berdiaev”.

Sursa: Doxologia.ro

Lasă un comentariu

Trebuie să fii Logat pentru a comenta.

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!