Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

„Simptomele” mândriei. Patima de a comanda, etapă în dezvoltarea mândriei

Publicat 21:26 | 02 May 2018 // Racursiu, Radar, Spiritualitate // 82 vizualizări

Preot Aleksandr Elceaninov

Care sunt „simptomele” mândriei?

Prinzând putere, slava deşartă naşte mândria.

Mândria este încrederea în sine extremă, care respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”.
Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă patimii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotriva lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pentru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” (Scara).

Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvoltarea sa? După ce semne poate fi recunoscută?

Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obicei, păcatul.
Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părinte, în mine nu se află trufie”.
Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti trufia mai bine, decât cu acest răspuns?”.

În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi ceară iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate acestea sunt fără îndoială semne ale mândriei.

Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog: „Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia).
Dacă va începe să rabde în tăcere supărările care i se fac, îl va face pe acest şarpe neputincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui”.

În ”Cuvântul împotriva păgânilor” al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oamenii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumnezeieşti”.
În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, I-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării celor dumnezeieşti contemplarea de sine.

Patima de a comanda – o altă etapă în dezvoltarea mândriei

Încrederea în sine se transformă rapid în patima de a comanda; el atentează la libertatea altora (fără să suporte nici cel mai mic atentat la libertatea sa), dispune de atenţia, de timpul, de puterile altora, devine obraznic şi tupeist. Treaba lui este importantă, treaba altuia e un fleac. De toate se apucă, în toate se bagă.

În stadiul acesta, dispoziţia celui mândru se strică. În agresivitatea sa, el întâmpină, bineînţeles, rezistenţă; apar irascibilitatea, încăpăţânarea, arţagul; este convins că nimeni nu-l înţelege, nici măcar duhovnicul; ciocnirile cu „lumea” se acutizează şi cel mândru face alegerea definiti­vă: „eu” împotriva oamenilor, însă deocamdată nu şi împotriva lui Dumnezeu.

Sufletul devine mohorât şi rece; în el se instalează îngâmfarea, dispreţul, răutatea, ura.

Mintea se întunecă, distincţia dintre bine şi rău devine tulbure, întrucât ea e înlocuită cu distinc­ţia dintre „ceea ce e al meu” şi „ceea ce nu-i al meu”.

El iese din orice ascultare, este insuportabil în orice societate; scopul lui este să iasă ca el, să-i impresioneze, să-i facă să se simtă inferiori pe ceilalţi; el caută cu sete notorietatea – fie aceasta şi de scandal – răzbunându-se astfel pe lume pentru că nu-l recunoaşte şi luându-şi revanşa în faţa ei.

Uneori, această forţă de auto­afirmare este orientată spre câştigul material, spre carieră, spre activitatea socială şi politică, iar uneori, dacă există talent, spre creaţie -, iar aici cel mândru poate repurta, datorită energiei sale, unele succese. Pe acest teren se dezvoltă, de asemenea, schismele şi ereziile.

Din cartea ”Cum să biruim mândria”, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pag. pp. 51-52, 56-57, via Doxologia.ro

Etape în dezvoltarea mândriei: Preocuparea de sine – Flecăreala – Patima de a comanda – Mania grandorii și mania persecuției

Notă, Ed. Sophia:

Aleksandr Viktorovici Elceaninov (1881-1934) urmează, întocmai ca mai vârstnicul său prieten și mentor spiritual Serghie Bulgakov, ca fostul său coleg de școală, savantul și filosoful Pavel Florenski, ca istoricul și gânditorul Nikolai Berdiaev, drumul intelectualilor ruși de formație culturală și filosofică profană care, la începutul secolului al XX-lea, s-au apropiat de teologie, i s-au consacrat, devenind în cele din urmă străluciți exegeți și apologeți ai cuvântului lui Dumnezeu.

Spre deosebire de ceilalți trei, A.V. Elceaninov a îmbinat reflecția teologică cu practica pastorală, devenind, la 45 de ani, preotul micilor comunități de emigranți ruși din Franța, mai întâi la Nisa, apoi la Paris.

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!