Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Singurătatea. Toți suntem ”legați de catarg”

Publicat 23:31 | 02 Jul 2018 // Accente Info, Cultură, Elldorscop, Radar, Spiritualitate // 191 vizualizări

Foto: sb.by

„Furtună pe Marea Azov în aprilie 1886” («Буря на Азовском море в апреле 1886 года») este un tablou de Ivan Aivazovski aflat în proprietatea Muzeului Național de Arte din Minsk (Belarus), unde a fost expus în premieră, după achiziționare și restaurare, în iulie 2017.
(Această pânză, potrivit experților belaruși, mai are două versiuni de autor. Una, cu denumirea ”Naufragiu” («Кораблекрушение»), s-ar afla în România, iar a doua, cu denumirea ”Furtună” («Буря») se află în Rusia, la Iaroslavl.)

Lucrarea, cu dimensiunile impresionante de 2,13 pe 3 metri, a fost realizată de pictorul rus în doar două zile, în anul 1887, tema fiindu-i inspirată de un tragic naufragiu. În aprilie 1886, o furtună puternică a scufundat nava rusească ”Iastreb” (Șoimul/ Ястреб) în Marea Azov. Întregul echipaj a fost înghițit de ape și doar un tânăr marinar, pe nume Eremcenko, a supraviețuit, pentru că a reușit să se lege de catarg. Matelotul a stat legat de catarg două zile și jumătate, până când a fost salvat de echipajul unei nave turce.

Arhimandritul Savva (Majukо, Savva Mazhuko) de la Mănăstirea ”Sfântul Nicolae” din orașul Gomel, Belarus, a văzut dintr-o perspectivă inedită acest tablou al pictorului marinist rus Ivan Aivazovski:
”Nu este istoria unui om care a înfruntat stihia și a învins. Este un imn tăcut al singurătății umane..

Arhimandritul Savva, în rubrica sa de la postul tv ortodox ”Soyuz”(link/video):
”Vedeți acest tablou: stihia fremătândă căreia nu-i pasă de omul ce-și dorește să trăiască.
Singurul lucru care-l poate salva pe marinar este să se imobilizeze. Și iată că el se imobilizează, se leagă de catarg, această ultimă insuliță pentru a se salva, pentru a supraviețui.
Marinarul este față în față cu moartea. Este un epitaf pentru viața omenească în general. Pentru că fiecăruia dintre noi îi este dat să treacă prin experiența singurătății.
Oricât de mulți oameni v-ar înconjura, oricât de buni, prietenoși, săritori la nevoie ar fi, oricum veți rămâne unu la unu cu greutățile, cu necazurile pe care le aveți. Și această singurătate este inepuizabilă.

Teama de singurătate este lucrul care-l înspăimântă cel mai mult pe oricare adult, nu doar pe copii. Copilului îi este mai ușor, pentru că el speră că atunci când se va face mare acest sentiment al singurătății va dispărea. Dar pe măsură ce ne maturizăm înțelegem că singurătatea nu pleacă nicăieri. Oricum rămânem singuri în fața problemelor și greutăților. Și rămânem singuri chiar și în fața bucuriilor.

Omului nu-i este dat să scape de singurătate.
Singura cale de a-i face față este să o accepți. Și în miezul acestei singurătăți să-L găsești pe Cel Care Este cu tine mereu – și la tristețe, și la bucurie. Mă refer la Creatorul nostru.

Dar, în primul rând, această singurătate trebuie acceptată. Noi percepem foarte acut singurătatea, ea devine o încercare atunci când ni se întâmplă vreo nenorocire, când pierdem oameni dragi, apropiați, oameni pe care-i iubim. Și nu întotdeauna moartea este cauza. Deseori este vorba despre o trădare sau drumul nostru se desparte de drumul unui prieten sau al unui iubit(ă) și el (ea) pleacă pentru totdeauna, lăsând în urma sa o amărăciune pe care nu o putem împărtăși nimănui. Pentru că nimeni nu poate înțelege până la capăt suferința noastră.
Poate că o altă persoană ne ajută să ne deschidem, în rare cazuri, dar oricum rămâi singur cu amărăciunea, cu singurătatea.

Reversul acestei situații sunt pretențiile față de alți oameni. Îi învinuim de singurătatea noastră. Așteptăm de la părinți, prieteni, iubiți să ne ușureze singurătatea. Și niciodată nu primim de la ei ceea ce ne dorim.

Nu este calea corectă. Nu e nevoie să învinuim pe cineva. Fiecare dintre cei pe care-i învinuim este la fel de singur și la fel de legat de catarg ca și noi. Și el are această profundă singurătate, pe care o duce cu bărbăție. Fără bărbăție nicidecum nu se poate.
Așa că, nu trebuie să învinuim pe nimeni, nu trebuie să ne supărăm pe nimeni – pe părinți, pe Dumnezeu, pe apropiați, pe prieteni, pe colegi…

Singurătatea este un defect caracteristic fiecărui om. Acest neajuns trebuie acceptat. Trebuie să te resemnezi, să înveți să trăiești cu acest defect și chiar să râzi de el.
Și cel mai important (un fapt pe care-l cunoșteau oamenii înțelepți): singura cale de a te debarasa de singurătate este să-i ajuți pe alți oameni să facă față necazurilor lor, singurătății lor, uitând de propria ta singurătate. Uitând de rănile tale, de experiențele acelor trădări sau neînțelegeri pe care le-ai avut.

Trebuie pur și simplu să acceptăm singurătatea. Este exact opusul la ceea către ce ne împinge firea să facem: să ne înrăim pe toată lumea, să ne grăbim să ne supărăm, să completăm ”registrul” oamenilor care ne-au rănit sau nu ne-au înțeles. Aceasta este o cale ce nu duce nicăieri, cu singurătatea nu o rezolvi așa.

E nevoie să o accepți, cu bărbăție să o accepți și să uiți de tine. Iar în fața ochilor noștri să fie doar oamenii care sunt lângă noi.

Cu cât mai mulți oameni vei reuși să ajuți, ușurându-le singurătatea, cu atât mai ușor îți va fi ție. Iată o rețetă simplă.

Așadar, prieteni, vioiciunea, bărbăția, compasiunea – iată ce te desprinde de catarg. Iată ce te salvează din această stihie a singurătății la care este condamnat fiecare dintre noi.”.

Eleonora Lisnic
Elldor.Info

Lasă un comentariu

Trebuie să fii Logat pentru a comenta.

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!