Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Boris Vieru: Suferința plăcerii de a avea avere

Publicat 20:03 | 18 mart. 2019 // Opinii, Racursiu, Radar, Social, Spiritualitate // 290 vizualizări

*** “Se vede însă că micimea de suflet a noastră, a tuturor, nu ne îngăduie decât să punem pe drumurile și la răscrucile Europei șiruri de gheboși ai grijei de pântec.”

Notă: Articol scris în 2001 și publicat în revista “Natura”, ulterior republicat de Boris Vieru pe Facebook, la 21 ianuarie 2017.

Suferința plăcerii de a avea avere

Boris Vieru

(02.07.1957 – 19.02.2019)

Suntem cu toții de acord că trăim vremuri de adâncă suferință materială, pentru marea majoritate a trăitorilor acestei republici. Televiziunea, radioul, ziarele descoperă zilnic și aduc în urechea noastră un vaier grozav de ofuri, vaiete și văicăreli, cum nu puteau fi totuși auzite acum zece ani, să zicem.

Situația este obiectivă și certă: economic, statul s-a prăbușit și nu mai este capabil să-și întrețină supușii; materialicește, persoana, familia, comunitățile, societatea în ansamblu se năruiesc și nu mai au siguranța râvnită a zilei de mâine. Explicațiile sunt și ele la suprafață: economic, se dărâmă un sistem de producere și organizare învechit, fără ca să fi apărut un altul în loc; politic, suntem conduși de elite corupte, ce s-au dedat succesiv la jafuri la scară națională; geopolitic, se risipește universul material al lumii comuniste și odată cu el se zdruncină și se împuținează întreaga așezare materială a acestei părți de lume, ce se transformă tot mai mult într-o periferie capitalistă a sărăciei, subdezvoltării și anarhiei economice.

Aceasta este o privire materialistă asupra lucrurilor, o privire lumească, chiar aș putea spune atee, pentru că nu ia în considerare și rațiunile divine pe care se întemeiază lumea și de care este guvernată tainic această lume. O atare privire este predominantă în lumea noastră și nicio suferință a speciei umane nu este în stare, din păcate, să o schimbe.

Și totuși vă îndemn să o părăsim, deocamdată, și să judecăm situația aplicându-i o grilă creștină, mai exact grila Bisericii lui Iisus Hristos.

O asemenea grilă nu are intenția de a interzice „viața”, adică plăcerea de a avea avere, ci de a oferi o explicație suferinței ce se ridică inevitabil dintr-o astfel de filozofie a capitalismului de consum, către care se zice că ne-am afla în „tranziție”. Iar Biserica ne învață că orice suferință este un efect al greșelilor noastre anterioare, adică o consecință a păcatelor, a încălcării poruncilor.

Omul este liber să creadă sau să nu creadă – aici stă măreția și taina lui, dar și Dumnezeu este drept și nu va călca în veci peste Dreptatea Sa. Și pentru că nu poate să nu fie drept, „plata păcatului” și deci suferința sunt inevitabile.

Ceea ce vreau să spun este un lucru simplu: trăim vremuri extraordinare, de răscruce a mileniilor și de prefacere a lumilor, vremuri însemnate adânc de suferințe materiale. Dar, în mod cu totul neașteptat și contrar logicii, această suferință materială nu ne învață nimic. O majoritate zdrobitoare a semenilor noștri este apăsată, strivită aproape de ghebul lipsurilor materiale, de cocoașa grijilor zilei de azi sau a celei de mâine, și nu are nu că puterea să-și ridice ochii din țărână către cer, dar nici măcar către aproapele, care poartă același gheb nenorocit și rușinos.

Necredința în Dumnezeu și nemila către aproapele – așa definesc eu această stare cocoșată a omului majoritar. Căci dacă ar avea măcar un grăunte de credință, ar trage învățămintele din suferința sa, ar ridica mănăstiri și catedrale, și biserici, și le-ar umple cu rugăciunea și cu dorul său de foc. Pentru că acesta este sensul ultim al suferinței – să se întoarcă cu fața și inima spre Dumnezeu și să-și aducă aminte de Cine a fost creat și pentru ce scop a fost chemat la viață.

De vreme ce însă nu auzim decât vaiuri și ofuri, trag concluzia că societatea noastră este incapabilă de suferința morală în raport cu aproapele și cu starea jalnică a propriei condiții sufletești. Suferința, îndurată cu credință, nădejde și milă creștină, conferă persoanei umane o demnitate și o noblețe ce exclud văicăreala. Nu știu în schimb dacă putem să ne facem o virtute, așa cum se întâmplă să mai auzim, din răbdarea îndobitocită, dată drept blajinătate, în fond o răbdare ce nu este conștientă ce anume rabdă și mai ales de ce rabdă.

Trăim o epocă ce, potrivit cu gradul de încercări dăruite nouă, ar fi trebuit să nască generații de martiri ai smereniei și de luptători pentru dreapta credință ortodoxă.

Se vede însă că micimea de suflet a noastră, a tuturor, nu ne îngăduie decât să punem pe drumurile și la răscrucile Europei șiruri de gheboși ai grijei de pântec.

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!