Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Formele de guvernare şi demnitatea umană

Publicat 19:18 | 17 mart. 2012 // Cultură, Racursiu, Social // 1.127 vizualizări

Politica la eshaton

Politica este activitatea care organizează viaţa comună în şi pentru cetate. Prin urmare, ar trebui să ne intereseze pe noi toţi mai ales dacă ne dorim o democraţie care să dea sens creştin demnităţii umane şi sacralităţii vieţii. Cine sunt însă cetăţenii care nu par interesaţi de politică?

Politica a existat întotdeauna. De la Aristotel şi Sfinţii Părinţi până la Sfântul Neagoe Basarab şi William Beveridge, activitatea şi reflecţia politică par să fi însoţit în permanenţă umanitatea.

Însă politica drept activitate autonomă distinctă de morală şi religie a fost inventată abia de Niccolò Machiavelli, care îl sfătuia pe principe să renunţe la convingerile sale religioase şi morale în situaţiile în care raţiunea de stat o va cere.

În cei 500 de ani de autonomie a politicii, reflecţiile asupra binelui comun au fost dintre cele mai diverse şi rareori consensuale.

Mai mult decât atât, democraţia, „cea mai rea formă de guvernare exceptându-le pe toate celelalte care au mai fost încercate” (Winston Churchill, 1947), a fost pusă mereu sub semnul conflictului.

Peste tot în lume democraţiile s-au născut prin revoluţii şi s-au susţinut prin conflictul de idei, electoral şi al exercitării puterii.

Disputele politice fac parte din natura democraţiei şi chiar a politicului însuşi, de vreme ce Carl Schmitt reduce esenţa acestuia la distincţia ultimă dintre duşman şi prieten.

Politica în impas

Politica ar fi prin urmare o activitate legitimă în oricare dintre societăţi.

În măsura în care este rea sau bună, ne afectează pe noi toţi. Iar în măsura în care este şi democratică, politica nu poate fi niciodată bună pentru toţi, tocmai pentru că democraţia se fundamentează ontologic pe conflict.

Cu toate acestea şi mai ales în ciuda discursului oficial al diferitelor instituţii naţionale sau internaţionale, democraţia pare să fie înlocuită cu o postdemocraţie reticentă la însăşi natura ei conflictuală.

Astăzi vorbim mai degrabă de „buna guvernanţă” decât de finalităţile guvernării politice, de reacţia pieţelor financiare decât de demnitatea persoanei umane, de economişti posesori de ştiinţă infailibilă deveniţi premieri prin numire decât de politicieni trecuţi prin focul dezbaterilor şi alegerilor politice, iar cetăţenii sunt consideraţi mai degrabă consumatori de servicii publice decât electori.

Însuşi limbajul economic a cucerit arena politică de vreme ce se cere eficientizarea banului public, iar politicile publice trebuie să fie eficace.

În aceeaşi logică, spitalele, şcolile şi chiar sistemele de asigurări sociale au intrat şi ele în câmpul economic din moment ce nu mai au relevanţă pentru societate prin natura lor, ci doar prin prisma profitului înregistrat.

Societatea civilă este şi ea dominată de discursul plat al „ONG-urilor de servietă” care se revendică din acelaşi umanism multiculturalist, iar valoarea centrală a oricărei forme de politică democratică, anume dreptatea socială, este înlocuită cu transparenţa decizională.

În actuala arhitectură politică guvernele au înlocuit reflecţia asupra „ce e de făcut?” cu întrebarea „cum e de făcut?”, prin urmare politica însăşi nu mai are finalitate, e deja stabilită printr-un consens unanim, iar ceea ce rămâne de negociat este doar drumul care va fi parcurs.

Guvernare fără guvern

Experienţele totalitare ale secolului XX ne-au arătat că statul s-a extins atât de mult, încât a intrat chiar şi în cele mai intime zone ale persoanei umane, iar economiile planificate şi în cele din urmă pe deplin falimentare ne-au învăţat că statul e un prost actor economic.

Cu toate acestea, statul nu e altceva decât un imens aparat birocratic fără de care dreptatea socială nu poate fi pusă în practică. Pentru acest motiv el trebuie supus criticii permanente şi menţinut în ipostaza pentru care a fost creat, adică aceea de rezultat al contractului social şi de instrument al binelui comun.

„Omul este care face statul după cum are el nevoie, iar nu statul pe om”, ne reaminteşte încă din 1924 episcopul Bartolomeu Stănescu într-o analiză teologică asupra modernităţii politice menită să sublinieze întâietatea persoanei umane în raporturile sociale.

Astăzi însă guvernele s-au dereglat, s-au autogolit de politic şi migrează către sfere dominate mai degrabă de economic, management sau juridic.

Politica se face într-o cheie înfricoşător de consensualistă, iar democraţia nu mai este locul de refulare a diverselor clivaje, divergenţe sau conflicte, ci tinde să pângărească orice formă de partizanat.
Prin urmare, celebrul „nu votez pentru că oricum va fi la fel” îşi găseşte deplina legitimitate în raţionamentul cetăţenilor de vreme ce politica însăşi nu mai este despre construirea binelui comun, ci doar despre administrarea unei fericiri predeterminate.

Cătălin Raiu
Ziarul Lumina

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!