Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Film rusesc de inspiraţie creştină: Ţarul şi sfântul

Publicat 13:03 | 24 apr. 2012 // Accente Info, Cultură, Opinii // 1.156 vizualizări

Pavel Lunghin este unul dintre regizorii ruşi care au făcut spectaculos trecerea de la pelicula corosivă, inspirată de neantul contemporan, la filmul de puternică inspiraţie religioasă, în faţa căruia orice spectator, indiferent cât de zeflemitor ar fi, ajunge să se cutremure.

Una din producţiile cele mai reprezentative în acest sens este „Ţarul”, meditaţie profundă asupra puterii şi a raporturilor acesteia cu Divinitatea.

Am luat contact cu opera lui Pavel Lunghin la începutul anilor 90, când pe ecranele noastre a fost proiectat „Taxi blues”, un film care m-a impresionat deoarece venea în cursul acelor pelicule care făceau praf oglinda comunismului şi ne arătau gunoaiele de dedesubt. Mai înainte văzusem „Micuţa Vera” a lui Valeri Piciul.

Şi noi ne dezmorţiserăm întrucâtva dacă ar fi să ne amintim doar de „Şobolanii roşii”, dar, vai, ce distanţă!

Pavel Lunghin, după succesul respectiv la Cannes, a început să lucreze în Franţa şi deodată a făcut magistrala schimbare de macaz.
Ca mulţi artişti care, plecaţi din ţara lor, simt nevoia de-a se întoarce la obârşii, şi el a trăit aceeaşi metanoia şi a văzut în religia ortodoxă pravoslavnică un izvor viu, nesecat, din care trebuia musai să se adape. În felul acesta a luat naştere un film genial ca „Ostrovul”, care a circulat şi pe la noi, dar fără o difuzare propriu-zisă.

După „Ostrovul” a venit „Ţarul” cu Piotr Mamonov în rolul principal, actorul lui preferat, aşa cum, bunăoară, Soloniţîn era actorul lui Tarkovski.
Alături de vestitul Oleg Iankovski, Mamonov face o adevărată operă de artă încarnându-l pe temutul Ivan cel Groaznic, ţarul secolului al XVI-lea după a cărui domnie Rusia a devenit o putere fioroasă şi mistică.

Sacrificarea mitropolitului

Filmul are patru părţi în care scenele de cruzime maximă alternează cu cele de prosternare în faţa imensului nevăzut.
Nouă nu ne pot fi familiare asemenea „rupturi de nivel” şi, deci, sensibilitate latină, respingem combinaţia secure-icoană, dar pelicula ne convinge artistic şi până la urmă ajungem să credem că numai în acest fel poate funcţiona relaţia dintre puterea lumească şi cea divină.

Mitropolitul umilit şi batjocorit de ţar îşi găseşte nişte resurse formidabile prin care irumperea sa ca un veritabil nou Hristos este perfect verosimilă.
Nimic forţat, tras de păr, şi cât de uşor, cu o temă atât de dificilă, putea să-şi rateze Lunghin proiectul!
Îmi imaginez ce harcea-parcea ar fi făcut un regizor român care, crezând că e ortodox, îşi închipuie că poate face orice!
Mitropolitul Filip îşi rupe lanţurile prin forţa rugăciunii şi, de asemenea, redă vederea paznicului său, care avea un ochi acoperit de albeaţă.
Călăii îl omoară şi ordonă continuarea terfelirii, dar cu preţul vieţii lor călugării din mănăstirea unde mitropolitul era depus nu vor să-i predea trupul şi astfel ard de vii.

Fumul rezultat din flăcările incendiului se amestecă cu acela produs de arderea lumânărilor din paraclis, aşa că totul devine un sacrificiu în care până şi ucigaşii împlinesc rolul lor.

De cealaltă parte, ţarul se vede complet singur şi se întreabă, părăsit brusc de orice putere, unde este poporul lui.
Singurătatea, de fapt, este cea mai grea osândă care poate fi dată unui despot.
El descoperă că i-a omorât pe toţi din jur şi nu mai are asupra cui să-şi exercite cruzimea, decât asupra lui însuşi.

Filmul lui Pavel Lunghin, în ciuda atrocităţilor prezentate, e deplin auster, sugerând iadul care înghite lumea, dar al cărei acoperiş luceşte undeva sus, în Rai.

Dan Stanca
Ziarul Lumina

Filmul “Ţarul”, 1 h 58 min

 

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!