Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

17 iunie 1889 – înmormântarea lui Mihai Eminescu

Publicat 10:32 | 17 iun. 2012 // Cultură, Radar, România // 4.560 vizualizări

Mihai Eminescu a fost înmormântat în Cimitirul Bellu, din Bucureşti, la 17 iunie 1889.
Avea doar 39 de ani.

“Și-a dorit Eminescu să moară așa de tânăr? Cu siguranță nu! Într-una din însemnările sale, poetul își prevestea 78 de ani de viață”, scrie Doxologia.ro.

Şi în această duminică, la 123 de ani de la trecerea la cele veşnice, cel mai mare poet al românilor, prozatorul şi publicistul Mihai Eminescu a fost pomenit în Biserica Română.
La 15 iunie, cunoscută ca ziua morţii poetului naţional, Mihai Eminescu a fost pomenit la Cimitirul Bellu şi la Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din incinta Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, fiind oficiată slujba Parastasului.
„Zilele Eminescu”, ediţia iunie 2012, care au început la 14 iunie, se încheie astăzi la Mănăstirea Putna, din judeţul Suceava, cu un recital poetic.

Augustin Z. N. Pop, în cartea “Pe urmele lui Mihai Eminescu”, scrie că 17 iunie 1889 a fost o zi ploioasă şi mohorâtă.

basilica.ro

Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, în lucrarea “Cartea trecerii, boala şi moartea lui Eminescu”, afirmă că în halatul poetului mort s-au găsit două strofe, probabil ultimele sale versuri compuse în durere și deplină revelație, notează Doxologia.ro.

Unul din catrenele găsite suna așa: Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte!

 

Dumitru Manolache evocă astfel înmormântarea lui Mihai Eminescu într-un articol:

Iunie 1889, ziua 17. Trupul adormitului întru veşnicie Mihai Eminescu, golit de măruntaie, este aşezat pe un catafalc împodobit cu ramuri verzi în Biserica “Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti.

Ora 17:00. Începe slujba religioasă în faţa unei mulţimi uriaşe de români. La final, cortegiul funerar coboară pe strada Colţei spre Piaţa Universităţii, străbate o porţiune din Calea Victoriei, după care ajunge pe Calea Rahovei. Trece apoi Dealul Filaret şi pe înserat ajunge la Cimitirul Bellu. Aici, Eminescu este depus în tăcerea pământului. Ploua mărunt.”.

În urma lui Mihai Eminescu “au rămas, ca într-o ecuaţie cu nenumărate necunoscute, doar întrebări”, mai scrie Dumitru Manolache:

“Când s-a născut? Pe 14, pe 20 decembrie 1849 sau pe 15 ianuarie 1850?
Unde s-a născut? La Ipoteşti sau la Botoşani? Când a murit? Pe 15 sau pe 16 iunie 1889?
A fost sau nu omorât? A fost o dată sau de două ori lovit cu piatra, apoi cu cărămida?
A murit dimineaţa sau după-amiaza, cântând “Deşteaptă-te, române”?
De sifilis, din cauza loviturii cu cărămida, cum susţinea în 1926 prietenul lui, frizerul Dumitru Cosmănescu, subit, de endocardită sau din cauza otrăvirii cu mercur?

ziarullumina.ro

La interviul din 12 iunie 1889, a răspuns doctorului inconştient sau pe deplin lucid, repetând obsesiv cifrele oculte 48 şi 64, ultima reprezentând numărul chenarelor de pe tabla de şah, joc cunoscut pentru rolul nebunului sacrificat pentru ca regele să îşi păstreze poziţia?

Şi şirul de necunoscute ar putea continua.

Eminescu a plecat direct în taină, lăsându-ne următoarele ultime versuri drept zbucium şi întrebare permanente:

“Până ce mor,/ Pleacă-te îngere/ La trista-mi plângere/ Plină de-amor… Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”

Eu cred însă că mai avem ceva de la Eminescu: ultimul lui oftat, “O, Doamne, Doamne!”, ultima răsuflare “prinsă” în carnea materiei de către sculptorul Filip Marin, care a executat impresionanta lui mască mortuară. Şi ea, alături de operă, îl face pe Eminescu nemuritor.”
Dumitru Manolache: Ultimul suspin al lui Eminescu

Doina

Masca mortuară a lui Mihai Eminescu realizată de sculptorul Filip Marin

Mihai Eminescu

De la Nistru pân’ la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Elldor.Info

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!