Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Patriarhul Teoctist – 5 ani de la trecerea la Domnul

Publicat 13:19 | 28 iul. 2012 // Mapamond, Radar, România, Spiritualitate // 1.016 vizualizări

Sâmbătă, 28 iulie, la Catedrala patriarhală din Bucureşti au fost pomeniţi patriarhii României Teoctist Arăpaşu şi Iustin Moisescu, trecuţi la Domnul.
Patriarhul Teoctist a trecut la Domnul la 30 iulie 2007.
Patriarhul Iustin a trecut la Domnul la 3 iulie 1986.

Amintirea unui patriarh

ziarullumina.ro

Intru în fiecare zi în Catedrala patriarhală şi revăd de fiecare dată cu evlavie mormântul vrednicului de pomenire patriarh Teoctist. Piatra de mormânt măiestrit dăltuită în marmură albă acoperă vremelnic trupul fără suflare al celui de-al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În fiecare dimineaţă candela este primenită pentru a răspândi în jur lumină aşa cum răspândea în viaţa Bisericii cel pentru care se aprinde acum.

La trecerea sa la cele veşnice, clopotele tuturor bisericilor din România au sunat îndelung. S-au făcut rugăciuni stăruitoare, s-au scris pagini peste pagini, au fost emisiuni şi transmisii în direct aproape la toate posturile de radio şi televiziune, atât din ţară, cât şi la unele de peste hotare. De atunci, numele său a fost trecut în rândul celor adormiţi, în mai toate pomelnicele, şi între ctitorii multor mănăstiri şi biserici, a unor catedrale, eparhii, instituţii şi fundaţii. Mai mult decât atât, numele său a fost trecut, cred, în Cartea Vieţii de la Tronul Mielului.

Au trecut cinci ani de când numele său s-a adăugat celorlalţi patru patriarhi pe care i-a cunoscut şi cărora le-a fost aproape. Ce a lăsat în urmă patriarhul Teoctist? Amintirea unui ierarh credincios, smerit, iubitor al Liturghiei şi al Tradiţiei Bisericii.

Monah din fragedă tinereţe, şi-a îndreptat paşii la începuturi către Sihăstria Voronei, singuraticul schit sfinţit de rugăciunile cuviosului isihast Onufrie. Aici a învăţat la început de drum monahal iubirea pentru Liturghie, iubirea pentru Biserică, iubirea pentru Moldova şi pentru ţară, iubirea pentru cei din preajmă.

Recunoştinţa sa faţă de toţi a fost o caracteristică a vieţii sale. Am avut prilejul să-i fiu alături în anumite momente ale slujirii sale. La Mănăstirea Neamţ, unde a poposit în atâtea rânduri, l-am văzut grijindu-se de bătrânii mănăstirii, cinstindu-i şi alinându-le încercările vârstei. Îşi aducea mereu aminte de întâmplări mai vechi sau mai noi, ca un parfum de busuioc şi flori de pădure bogat aromate. Aşa a rămas în toţi anii patriarhul Teoctist. Un monah autentic, smerit, rugător, puternic, iubitor al Liturghiei şi pravilei, neuitător, cald la suflet. Simţeai căldura şi atunci când te mustra. Era mustrarea părintelui, în care nu se regăseau urme de răutate. Vorba lui molcomă, cuvântul care zidea şi care aducea mângâiere, era ascultat cu nesaţ de fiecare în parte. Strălucirea omiliilor reieşea din simplitatea şi deosebita profunzime a cuvintelor. Erau cuvintele unui părinte, ale unui monah care păstrase în lunga lui slujire arhierească fiorul şi evlavia primelor zile de noviciat.

Intra uşor în dialog cu alţii. Cu cei mari şi cu cei mici. Cu oamenii simpli de care se simţea legat prin obârşia sa. Până în ultima zi a vieţii şi-a păstrat neatinse comoara din inimă şi înţelepciunea cu care Dumnezeu l-a înzestrat. La cinci ani de la mutarea la cele veşnice a vrednicului de pomenire patriarhul Teoctist, rămâne grăitoare atitudinea sa faţă de cei ce nu l-au iubit, oameni mari şi mici la funcţii şi la suflet.

Găsea resurse mereu proaspete care veneau dintr-un suflet tânăr pentru îngăduinţă faţă de cei care nu îl vedeau cu ochi buni şi nu îl înţelegeau întru totul. Făcea adeseori primul pasul spre reconciliere, uita răul făcut de cei nu tocmai binevoitori şi chiar dacă rana provocată era încă sângerândă, o acoperea cu veşmântul său de părinte şi de patriarh. Au trecut anii (cinci) de când bătrânul patriarh a fost chemat la ceruri. Credincioşii continuă să urce Dealul Patriarhiei şi să întrebe: unde este mormântul patriarhului Teoctist? Rămân apoi lângă lespedea de marmură, aşa cum au stat la început de august 2007, ceasuri la rând, pentru a primi ultima sa binecuvântare. Poate pentru că patriarhul Teoctist s-a regăsit în toţi, iar acum toţi cei care îi poartă pomenirea îl aşază cu sfială pe pomelnic şi tresar cu emoţie atunci când aud pomenindu-i-se numele la Vohodul mare şi la slujbele îndătinate săvârşite după rânduială nu doar la Catedrală, ci în toate bisericile româneşti.

Preafericirea Sa se îngrijea stăruitor de slujirea liturgică şi de hrana pentru suflet. Păşea totdeauna frumos şi impunător în odăjdii strălucitoare către altarul cel dintâi al ţării, în Catedrala patriarhală, între ale cărei coloane ascultă acum neîncetat Sfânta Liturghie. S-au împlinit grabnic cinci ani fără arhiereul şi omul care a trăit cumpătat şi a iubit Biserica, monahismul şi buna rânduială încă din tinereţile sale. Ani de aduceri aminte, de rugăciuni şi de dor.

Pentru că nu a judecat cu măsuri nepotrivite pe nimeni şi a încercat să-i iubească pe toţi, Preafericirea Sa a intrat prin porţile deschise ale Împărăţiei cerurilor.

De acolo, vegheat de îngeri, zâmbeşte celor care i-au preţuit ostenelile. Pe cei care l-au vorbit pe la colţuri îi iartă. Iubirea lui a fost fără margini. A fost patriarhul iertător şi bun. Păstorul cel bun a cărui bucurie a fost Biserica.

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).

Arhim. Timotei Aioanei
Ziarul Lumina

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!