Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Divorţul şi recăsătoria

Publicat 15:53 | 10 aug. 2012 // Racursiu, Radar, Social, Spiritualitate // 2.790 vizualizări

În cazul în care ura dintre soţi este atât de mare încât unul ajunge să dorească moartea celuilalt, Biserica Ortodoxă permite divorţul, pentru prevenirea unei tragedii.
În creştinism ura echivalează cu asasinarea.
,,Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş” – Sfântul Apostol Ioan.

 

Potrivit Părintelui Arhimandrit Ioanichie Bălan, Biserica aprobă divorţul în următoarele cazuri:

dacă unul din soţi a căzut în desfrânare şi dacă preotul nu reuşeşte să-i împace;
dacă unul din soţi părăseşte Biserica şi se duce la secte şi nu mai vrea să revină;
dacă unul dintre ei practică păcatul sodomiei sau este homosexual şi nu vrea să se pocăiască;
dacă soţul îşi bate copiii şi atentează la viaţa soţiei;
dacă unul din soţi devine ateu şi hulitor de Dumnezeu;
dacă unul din soţi nu vrea să dea naştere niciunui copil;
dacă unul din soţi abandonează fără motiv familia şi pleacă definitiv în altă localitate sau ţară;
dacă unul din soţi devine foarte violent şi periculos pentru viaţa familiei.

Motivele canonice de divorţ sunt:

I.a. Adulterul (preacurvia), adica violarea credinţei conjugale de către soţ sau soţie. Acest motiv de divorţ se bazează pe Sfânta Evanghelie, adică pe dreptul divin (Matei 19, 9).
b. Pe lângă adulter, soţul poate să divorţeze când i se pun curse care periclitează viaţa, îndreptate contra existenţei căsătoriei, de către un soţ împotriva celuilalt, cum ar fi refuzul soţului sau soţiei de a naşte copii. În acest caz partea nevinovată are drept să solicite divorţul.
c. Iarăşi, soţul poate divorţa când soţia se face vinovată de avort intenţionat şi prin aceasta împiedică scopul căsătoriei.
d. Când femeia sau bărbatul participă fără voia celuilalt la ospeţe şi petreceri necuviincioase.
e. Pentru soţie există motiv de a cere divorţ când bărbatul său o acuză public pe nedrept de adulter, când soţul ei greşeşte în public sau în ascuns, în casă sau în altă parte cu o altă femeie.

II. Al doilea motiv principal de divorţ, după adulter, este căderea unui soţ din dreapta credinţă – apostazie, necredinţă, sectă etc. (I Corinteni 7, 15).

III. Când unul din soţi sau amândoi intră în monahism, „ca o moarte superioară faţă de lumea pusă în slujba păcatului” ( Sinodul VI Ecumcnic, canonul 12 si 48 ).
Însă „cel ce-şi lasă (prin divorţ neîngăduit) soţia sa legitimă şi ia pe alta, trebuie să fie canonisit ca un preacurvar, după porunca Domnului (Matei 19, 9), adică să fie oprit până la 15 ani de la Sfânta Împărtăşanie”, după Sfântul Vasile cel Mare.

Când se consideră încheiat divorţul canonic? Adică în ce moment cei doi soţi sunt liberi să se căsătorească, din punct de vedere canonic?

Divorţul canonic se consideră încheiat când între soţi au urmat motivele de divorţ arătate mai sus (adică: adulterul, lepădarea de credinţă, intrarea în monahism etc.).
Trebuie, însă, pe lângă motivele canonice arătate mai sus, să se ţină seamă şi de motivele de divorţ hotărâte de legislaţia civilă.

(“Ne vorbeşte Părintele Cleopa”, vol.5)

În ce condiţii canonice poate soţia să se despartă de soţ?

Canonic, numai bărbatul, care este capul familiei, poate să dea divorţ de soţia sa. În schimb, femeia nu are voie niciodată să dea divorţ de bărbatul ei, chiar dacă el greşeşte cu alte femei. Ci ea trebuie să rabde, cu credinţa că Dumnezeu îl va întoarce pe soţ la căinţă.

Dacă viaţa ei şi a copiilor este în pericol, cum s-a spus, se poate despărţi temporar de soţ, cu condiţia să nu se mai recăsătorească, nici să cadă în desfrâu, ştiind că prima cununie religioasă este pe viaţă şi nimeni nu o poate dezlega, decât Dumnezeu prin moartea unuia din soţi.

Dacă soţul legitim se împacă cu soţia, ea trebuie să se reîntoarcă în familie, iar dacă nu, soţia trebuie să trăiască în curăţie până la moartea soţului. În caz că nu are peste 40-45 de ani, se poate recăsători, cu dezlegarea preotului ei, făcând canonul rânduit, aşa cum învaţă şi Sfânta Biserică.
Cei ce dau divorţ, bărbaţi şi femei, din motive omeneşti, necanonice (avere, beţie, lipsa serviciului etc.) şi se recăsătoresc a doua oară şi chiar a treia oară fac păcat de moarte, iar nunţile lor sunt necanonice, căci trăiesc în preadesfrânare.

Pentru aceasta, atât cei recăsătoriţi necanonic, cât şi preoţii care săvârşesc asemenea nunţi, se află sub canon şi vor da răspuns în faţa lui Dumnezeu, căci acceptă şi încurajează preadesfrânarea.
În asememea cazuri, cei vinovaţi trebuie să consulte pe episcopul locului şi nimic să nu facă fără dezlegarea şi aprobarea lui.

Biserica interzice divorţul, din orice s-ar face, iar cei care totuşi divorţează necanonic trebuie ori să se împace, ori să trăiască în văduvie curată.

Biserica aprobă totuşi divorţul în următoarele cazuri:
dacă unul din soţi a căzut în desfrânare şi dacă preotul nu reuşeşte să-i împace;
dacă unul din soţi părăseşte Biserica şi se duce la secte şi nu mai vrea să revină;
dacă unul dintre ei practică păcatul sodomiei sau este homosexual şi nu vrea să se pocăiască;
dacă soţul îşi bate copiii şi atentează la viaţa soţiei;
dacă unul din soţi devine ateu şi hulitor de Dumnezeu;
dacă unul din soţi nu vrea să dea naştere niciunui copil;
dacă unul din soţi abandonează fără motiv familia şi pleacă definitiv în altă localitate sau ţară;
dacă unul din soţi devine foarte violent şi periculos pentru viaţa familiei.

(„Călăuză ortodoxă în familie şi societate”, Arhim. Ioanichie Bălan)

Sfaturi practice în Biserică: Când este posibilă recăsătoria?

Luând în considerare faptul că problema recăsătoriei există şi în Biserica Ortodoxă, vom analiza mai departe unul dintre aceste aspecte, şi anume, acela al „Nunţilor a doua şi a treia”.

Să începem prin a spune că aceste slujbe ale Bisericii nu sunt numite „Taine”, în sensul în care este văzută prima nuntă, deşi adesea au acelaşi scop, ci ele sunt pe de o parte ierurgii, altfel spus, slujbe speciale ale Bisericii, iar pe de altă parte sunt privite ca pogorăminte asupra neputinţei oamenilor şi pentru ferirea de păcatul desfrânării. În plus, cu toate că statul nu limitează numărul căsătoriilor, la acest capitol Biserica este destul de fermă. Prin urmare, odată cu Sinodul din Constantinopol din anul 912, unde împăratului Leon al IV-lea i s-a interzis căsătoria a patra, Biserica nu admite decât maximum trei căsătorii.

Mai departe, motivele pentru care Biserica acceptă recăsătoria sunt şi ele destul de clare. În primul rând, văduvia, de care aminteşte chiar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni (7, 39). În acest caz, recăsătoria se face de obicei la cel puţin un an după moartea soţului sau soţiei.

În al doilea rând, se acceptă recăsătoria în cazul pronunţării divorţului. Cu toate acestea însă, divorţul are două aspecte. Primul dintre ele este procedura civilă, care trebuie să fie definitivă. Al doilea aspect este divorţul religios, pe care trebuie să îl dea episcopul locului, în urma cercetării personale a cazului respectiv. Prin urmare, fără aceste două acte, preotul nu are dreptul să săvârşească slujba celei de-a doua căsătorii.

Mai mult, pentru săvârşirea acestor ierurgii, atât preotul, cât şi cei care doresc să o primească trebuie să ţină seama şi de alte canoane stabilite la sinodul amintit.

Astfel, căsătoria a doua este permisă doar în cazul morţii sau dispariţiei fără de veste a unuia dintre soţi, dar nu poate fi echivalată cu prima căsătorie.

În plus, căsătoria a treia este acceptată cu următoarele condiţii: dacă cel care vrea să se recăsătorească a treia oară are 30 de ani şi nu are copii, în acest caz fiind oprit a se împărtăşi trei ani, iar în cazul în care are copii fiind oprit patru ani. Mai apoi are dreptul de a se împărtăşi de trei ori pe an. Însă, dacă cel care vrea să se recăsătorească a treia oară are peste 40 de ani şi nu are copii este oprit de la Sfânta Cuminecătură patru ani, iar după aceea se poate împărtăşi doar de Paşte. Un aspect foarte important este însă faptul că, dacă cel care solicită a treia căsătorie are peste 40 de ani şi are copii, el nu se poate recăsători. Din păcate, astăzi, aceste reguli nici măcar nu sunt cunoscute, cât despre aplicarea lor corectă nici nu se pune problema.

În consecinţă, deşi recăsătoria este acceptată de către Biserica Ortodoxă, ea nu se poate săvârşi în toate cazurile şi în toate situaţiile. Aşa cum am amintit, preotul are datoria de a cerceta foarte bine cazurile în care cineva solicită a doua şi a treia nuntă, iar acest angajament pe care şi-l iau cele două persoane trebuie făcut cu multă responsabilitate.

Marius-Adrian Călin
Ziarul Lumina

Elldor.Info

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!