Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Naşterea Maicii Domnului

Publicat 14:43 | 08 sept. 2012 // Racursiu, Spiritualitate // 3.528 vizualizări

Naşterea Maicii Domnului – 8/21 septembrie

Tatăl Sfintei Fecioare Maria, Ioachim, era fiul lui Varpafir, din neamul regelui prooroc David, căruia Dumnezeu i-a spus că Mântuitorul se va naşte din neamul lui.
Ioachim a moştenit toate purtările bune ale strămoşilor săi, era blând la chip şi credincios, aşteptând făgăduinţa lui Dumnezeu. Ioachim trăia în Nazaretul Galileii.
Când a fost vremea căsătoriei, a luat-o de soţie pe Ana din seminţia lui Levi şi din neamul lui Aaron.

Ana făcea parte din neamul preoţesc al evreilor şi astfel Dumnezeu a lucrat ca în persoana Fecioarei Maria să se întâlnească vocaţia regală a lui David şi slujirea sacerdotală a lui Aaron.

Ana era fiica preotului Mathan care a slujit la templul evreiesc în timpul împăraţilor Cleopatra şi Casopar ai perşilor, mai înainte de regele Irod cel Mare. Mathan era căsătorit cu Maria din seminţia lui Iuda din Betleem. Mathan şi Maria au avut trei fiice, pe Maria, pe Sovia şi pe Ana.

Ioachim şi Ana la adânci bătrâneţi au avut-o pe Maica Domnului, care a fost crescută de părinţii ei până la vârsta de 3 ani când a fost încredinţată templului din Ierusalim, unde a trăit 12 ani, în Sfânta Sfintelor, hrănită de îngeri.

Fără Preasfânta Fecioară nu se poate mărturisi credinţa ortodoxă:
Numirile Maicii Domnului

În slujbele Bisericii Ortodoxe, Maica Domnului este pomenită mai des decât orice sfânt. Ea a inspirat monahismul creştin şi curentele ascetice duhovniceşti ca isihasmul şi stăreţismul. Din primele veacuri, creştinii au cinstit-o pe Maica Domnului în cadrul unui cult bogat. Cei mai mari sfinţi ai Bisericii i-au închinat imne, acatiste, tropare, redând bogăţia teologică şi imnografică a preacinstirii Născătoarei de Dumnezeu. Între multele titluri cu care a fost numită Maica Domnului, unele au devenit concepte teologice esenţiale şi repere ale mărturisirilor de credinţă ortodoxe.

Atunci când spunem că numirile Maicii Domnului au devenit concepte teologice esenţiale ale Bisericii, înţelegem în primul rând că ele activează în mod real relaţia omului cu Dumnezeu.

Titlurile Maicii Domnului nu sunt simple epitete, ci sunt într-o formă concentrată rugăciuni şi mărturisiri de credinţă, chemări ale numelui veşnic al lui Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă există spiritualitatea isihastă centrată pe rostirea neîncetată a numelui lui Hristos, ca singur izvor de putere şi mântuire.

Teologia numelui poate fi aplicată şi Născătoarei de Dumnezeu. Chemarea numelui Maicii Domnului şi bogăţia expresiilor implicate în acest proces sunt componente ale spiritualităţii ortodoxe care nu trebuie neglijate pentru că se întemeiază pe puterea numelui veşnic al lui Dumnezeu, despre care o poruncă a Decalogului spune că nu trebuie luat în deşert niciodată pentru ca omul să fie viu. Mântuitorul îndeamnă pe ucenicii Săi să cheme în ajutor numele lui Dumnezeu şi ne arată că trebuie să-L numim mai mult ca pe oricine Tată, Părinte.

Dacă din Persoana Tatălui se revarsă harul prin care devenim fii ai lui Dumnezeu, din persoana Maicii Domnului se revarsă harul maternităţii duhovniceşti prin care toţi devenim fii duhovniceşti ai Născătoarei de Dumnezeu. Esenţa numirilor Maicii Domnului relevă calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu, dar şi de Maică duhovnicească a întregii Biserici.

„Mireasă, pururea Fecioară”

Unul dintre cele mai uzitate titluri ale Maicii Domnului este cel de „Mireasă, pururea Fecioară”, care apare pentru prima dată la Sfântul Ignatie Teoforul (35-107), în Epistola sa către Efeseni.

Sfântul considera că naşterea feciorelnică a Mântuitorului este una din marile taine ale mântuirii, „taina lui Dumnezeu ascunsă din veac”. De la Sfântul Ignatie întreaga tradiţie creştină a preluat şi îmbogăţit ideea zămislirii fără prihană a Fiului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei Maria şi statul special al ei ca Mireasă feciorelnică a lui Dumnezeu.

Maica Domnului are un statut special pentru că Însuşi Cuvântul, Persoana Sfintei Treimi, prin lucrarea Duhului Sfânt, îşi asumă trup omenesc adevărat din trupul fecioarei: „Înţelepciunea şi-a zidit casă” (Pilde 9, 1). Moise vede rugul aprins care nu se mistuie (Ieş. 3, 2-3). El o vede pe Maica Domnului, pentru că para focului din rug este simbolul maternităţii, iar ramurile neatinse şi nearse de puterea focului sunt simbolul fecioriei.

Legat de titlul de „Mireasă, pururea Fecioară” s-au dezvoltat şi alte numiri care readuc taina şi paradoxul persoanei Maicii Domnului, care este în acelaşi timp şi mamă, şi fecioară: „Fecioară neîntinată”, „Poarta vieţii”, „Uşa Domnului neumblată, prin care singur Cel Prea Înalt a trecut şi pe tine, însuţi, pecetluită te-a păzit”, astfel încât „mai înainte de naştere a fost fecioară, şi în naştere fecioară, şi după naştere iarăşi a rămas fecioară (parthenos)”.

„Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului”

Numele propriu-zis al Fecioarei Maria este cel de „Maica Domnului”, în limba greacă „Mitir Theou”, de aceea pe icoanele cu chipul ei sunt reprezentate iniţialele MR-THU. În limba latină la scară largă a fost folosită denumirea de „Mater Domini”.

Titlul de „Născătoare de Dumnezeu”, în limba greacă „Theotokos”, a fost adoptat de Sinodul III Ecumenic de la Efes din 431, împotriva ereziei lui Nestorie, ca dezvoltare a învăţăturii ortodoxe despre unirea celor două firi în Iisus Hristos. Titlul de „Theotokos” reprezintă cheia de înţelegere şi de mărturisire a unirii ipostatice a firii dumnezeieşti şi a firii umane în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Sfinţii Părinţi au mărturisit că „Fecioara a născut cu trup pe Unul din Treime, Hristos Dumnezeu”, de aceea ea e Născătoare de Dumnezeu.

Alte afirmaţii aruncă o lumină de înţelegere asupra titlului de „Theotokos”: „Pe Cel ce s-a născut mai înainte de veci din Tată fără de maică, pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, în anii cei de apoi L-ai născut întrupat, din curate sângiurile tale, fără bărbat, de Dumnezeu Născătoare”. Ea nu este maica dumnezeirii, ci a unui Fiu care este Dumnezeu, „zămislitoare în chip de negrăit a trupului lui Hristos”. Prin ea, Cel nevăzut Se face văzut.

Fiul Însuşi şi-a luat din Maria firea Sa omenească, trup şi suflet, prin procesul maternităţii şi zămislirii fără de păcat, de la Duhul Sfânt: „Cuvântul Tatălui, Cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins, întrupându-Se”. Nestorie separa în Iisus Hristos două persoane, cea dumnezeiască şi cea omenească. Împotriva acestei rătăciri, prin titlul de „Theotokos” – Născătoare de Dumnezeu, părinţii de la Sinodul III Ecumenic învăţau că Fecioara nu a născut un om, sau un om unic, ci pe Fiul lui Dumnezeu Însuşi care şi-a luat fire omenească desăvârşită.

„Cea plină de har”

Arhanghelul Gavriil o numeşte pentru prima dată pe Maica Domnului „Cea plină de har” (Lc. 1, 28). Mai este numită „Preasfântă”, în limba greacă „Panaghia”, şi Împărăteasă. Vechiul Testament vorbeşte despre preacinstirea Maicii Domnului. Psalmul 44 este considerat un imn de laudă adus Născătoarei de Dumnezeu.

Ea este identificată cu scara dintre cer şi pământ din visul lui Iacob pe care se coborau şi urcau îngerii (Fac. 28, 12). În tradiţia patristică, Maria este comparată cu Eva, fiind numită Noua Eva, chipul unei noi umanităţi. După cum Eva a luat parte la căderea şi moartea lui Adam, în acelaşi chip, Fecioara Maria a participat la întoarcerea chipului celui întinat la chipul cel dintâi de la creaţie.

Sfântul Ioan Damaschin o numeşte: „Templul Cuvântului”, „sfântă mai presus decât toţi sfinţii”, „mai cinstită decât heruvimii şi mai preamărită decât serafimii”. Ea este acoperitoarea, apărătoarea, mijlocitoarea şi ajutătoarea credincioşilor, „mare solitoare” a creştinilor, înălţând rugăciunile la tronul lui Dumnezeu.

Biserica Romano-Catolică a adoptat două dogme mariologice: a imaculatei concepţii sau zămisliri a Fecioarei Maria (1854) şi dogma asumţionistă, adică înălţarea cu trupul la cer a Maicii Domnului (1950). Prima dogmă aduce o alterare a raportului dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi firea umană în iconomia mântuirii.

Maica Domnului nu a fost născută fără de păcat pentru că ea era după fire fiica lui Adam, moştenitoarea firii umane căzute în păcat. Maica Domnului a fost curăţită de păcatul strămoşesc şi de starea căzută a firii umane în momentul în care Duhul Sfânt s-a atins de ea şi Fiul s-a întrupat în pântecele ei. Prin Maica Domnului, prin firea umană asumată de ea de către Hristos, lucrarea de mântuire s-a extins la toţi oamenii din lume până la strămoşul Adam. În Biserica Ortodoxă, înălţarea cu trupul la cer a Maicii Domnului are sensul de cinstire specială a ei şi de afirmare a statutului ei deosebit, şi nicidecum de transformare a Maicii Domnului în dumnezeu. Unicul mijlocitor între oameni şi Dumnezeu şi răscumpărător este Mântuitorul Iisus Hristos, care i-a înălţat Maicii Domnului trupul la cer.

Marius Nedelcu
Ziarul Lumina

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!