Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Politica lui Dumnezeu

Publicat 16:48 | 23 sept. 2012 // Opinii, Racursiu, Radar, Spiritualitate // 1.116 vizualizări

pixdaus.com

Trăim într-o lume creată de Dumnezeu, dar cu stăpânitori creaţi, ajunşi acolo printr-un concurs de împrejurări, într-un cerc vicios al preferinţelor, în care lanţul slăbiciunilor şi nevoia de confirmare a propriei valori au de cele mai multe ori o valoare strict comercială – do ut des.

Din această cauză, elita politică nu este nicidecum elita morală, nici măcar elita spiritului întreprinzător, intelighenţia naţională sau vârfurile educaţiei.
Este o oaste de mercenari, de cele mai multe ori acţionând pe principiul pilelor, chiar dacă legitimitatea democratică le conferă o aură de valoare.
Pentru că nu alegem pe cei mai buni, ci doar de cele mai multe ori evităm pe cei mai răi (sau nu).

Dacă privim cu detaşare, sine ira et studio, către istoria umanităţii, vedem că ea s-a scris de cei puternici, s-a pecetluit de învingători, învinşii rămânând doar în istoria lui Dumnezeu, a Cărui memorie e infinită şi veşnică.

Ceea ce vreau să subliniez prin aceste aserţiuni aparent disparate este că orice regim de pe pământ este relativ, imperfect, predispus la abuzuri şi cauzator de suferinţă. Şi aceasta datorită naturii umane căzute, ale cărei slăbiciuni ontologice datorate păcatului cronic se manifestă prin mândrie, avariţie şi ucidere, în orice stadiu al gândului şi al vieţii.

Dorinţa omului de a realiza raiul pe pământ este deşartă, atâta timp cât omul transformă lumea în iad, datorită răutăţii sale congenitale. Au fost regimuri care au clamat fericirea universală, egalitatea tuturor, convieţuirea paşnică, armonia comunitară, triumful creativităţii, progresul nelimitat et caetera. Toate acestea s-au dovedit nişte minciuni pentru a instaura stăpânirea unei minorităţi discreţionare, care devine idol prin ideologie şi manipulare.

Eram odată în Athos, împreună cu câţiva studenţi şi cu un părinte aghiorit de mare calitate spirituală. Pe drumul dintre două mănăstiri, am dat de o grădină preafrumoasă şi, cum eram morţi de foame, părintele a deschis poarta, legată sumar cu o sârmă, am intrat şi ne-am ospătat regeşte din roşiile, ardeii şi harbujii care mijeau printre frunze.

După ce a mâncat fără să respire, unul dintre teologii care mă însoţeau a devenit brusc moralist ad hoc. „Cum, părinte, e frumos să furăm aşa legumele şi fructele de aici? Cineva a muncit pentru ele…”. Părintele a plecat fruntea şi a zis. „Eu sunt un nemernic şi un hoţ. Voi n-aveţi nicio vină. Iertaţi-mă!”.

Mai târziu am aflat că acea grădină era în proprietatea unei mănăstiri, al cărei stareţ a binecuvântat ca toţi pustnicii vieţuitori pe stâncile aride ale Atonului (aşa cum era şi părintele de care v-am zis) să vină şi să ia câte legume şi fructe pot căra cu braţul.

Noţiunea de proprietate este relativă. Suntem administratori ai pământului creat de Dumnezeu, iconomi vremelnici ai materiei, chiriaşi ai acestei vieţi. Nimic nu este al nostru. Totul este dăruit de Creator şi primit de oameni ca dar şi ca dăruire de Sine a lui Dumnezeu.

Adevăratul rai nu poate fi atins de omul căzut, care jinduieşte după viaţa şi averea celuilat. Stricăciunea nu poate moşteni nestricăciunea. Nimic necurat nu va intra înaintea lui Dumnezeu: „Carnea şi sângele nu poate să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu poate moşteni nestricăciunea” (I Cor. 15, 50). Niciun regim politic, fie el legitimat de credinţă (aşa cum era în Bizanţ), nu poate scăpa de tentaţia de furt. Niciun ideal politic nu poate înlocui idealul nemuririi în sânul lui Dumnezeu.

Aşa că ceea ce ne rămâne de făcut este să privim cu circumspecţie orice structură creată pe principii seculare. Adevărata politică a creştinului este raiul, Biserica primeşte în braţele ei pe toţi oamenii, nu poate fi partinică, ci integratoare, strategia economică a omului credincios este iconomia harică a vieţii.

Acest lucru nu înseamnă pasivism sau nihilism. Este doar o privire profundă în sufletul omenesc şi o înălţare de la speranţa în oameni la încrederea în Dumnezeu: „Nu vă nădăjduiţi în boieri, în fiii oamenilor, întru care nu este mântuire… Fericit cel ce are ajutor pe Dumnezeul lui Iacob, nădejdea lui, în Domnul Dumnezeul lui” (Psalm 145, 3, 5).

Pr. Ioan Valentin Istrati
Ziarul Lumina

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!