Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

“Părintele Sofian Boghiu iradia mireasma sfinţeniei”, povesteşte părintele arhim. Mihail Stanciu

Publicat 22:17 | 07 oct. 2012 // Interviu, Racursiu, Spiritualitate // 1.210 vizualizări

Părintele Sofian Boghiu

Despre părintele Sofian Boghiu, duhovnicul mult iubit de bucureşteni şi nu numai de ei, ar putea da mărturie mulţi oameni.

Le-a schimbat viaţa multora prin prezenţa sa luminoasă, prin viaţa sa şi prin cuvântul spus la amvon şi în taină la spovedanie.

Câteva amintiri şi gânduri despre fostul duhovnic şi stareţ de la Mănăstirea Antim i-am cerut părintelui arhim. Mihail Stanciu, care l-a cunoscut bine pe părintele Sofian şi sub aripile duhovniceşti ale căruia s-a format ca monah.

 

 

Cum l-aţi cunoscut pe părintele Sofian şi ce impresie v-a făcut când l-aţi văzut prima dată?

Pe părintele Sofian l-am cunoscut întâi din auzite, din cuvintele lui rostite la Radio. Eram student ascorit şi, la un moment dat, am venit la Mănăstirea Antim într-o zi din Postul Paştilor când se făcea slujba Canonului cel Mare.
Atunci l-am văzut faţă către faţă, mai ales că după slujbă am luat binecuvântare de la el. Am început să vin mai des aici, chiar dacă până atunci mergeam mai mult la Biserica Rusă împreună cu ceilalţi studenţi.
Dintr-odată, m-am ataşat de Mănăstirea Antim, de părintele Sofian şi de părintele Adrian, la care m-am şi spovedit. Apoi, după ce am terminat facultatea – făcusem Automatică şi Calculatoare şi începusem Teologia -, cu mila lui Dumnezeu, împreună cu alţi tineri, în 1997, am venit aici în obşte. Şi aşa ne-am altoit la familia părintelui Sofian.
Ne mai întâlniserăm cu părintele Sofian, veniserăm adesea la sfat la sfinţia sa, dar intrând în obştea de la Antim, l-am avut şi stareţ, şi duhovnic pe părintele, iar el ne-a primit cu multă dragoste.
Ne povăţuia cu multă căldură, chiar simţeam ocrotirea aripilor lui duhovniceşti. Rugăciunile şi sfaturile lui ne încălzeau sufletele când erau bântuite de ispite, de uscăciune sau de răceala faţă de cele duhovniceşti şi, de multe ori, era de ajuns să ne întâlnim cu el, să cerem o binecuvântare, ca să ne încredinţeze şi mai mult de bucuria trăită a vieţii duhovniceşti încă de aici, de pe pământ.

În Pateric găsim adesea sfaturi emblematice ale anumitor părinţi. Părintele Sofian ce sfaturi vă dădea cu predilecţie?

Ne sfătuia cel mai des să răbdăm şi să ne rugăm. În vremuri de încercare să ne punem inima înaintea lui Dumnezeu şi să fim siguri că, chiar dacă noi nu înţelegem, Dumnezeu ştie că spre folosul nostru a rânduit acea încercare.
Ne spunea că statornicia, răbdarea în încercare şi rugăciunea cu nădejde ne ajută să trecem toate ispitele şi valurile acestei vieţi.
Părintele Sofian ne mai sfătuia să dobândim acele două puteri sufleteşti sau două bunătăţi, care sunt smerenia şi dragostea, caracteristici ale ortodoxiei.
În nici o altă parte sufletul omenesc nu le poate dobândi decât numai aici, pentru că în Biserica Ortodoxă este Hristos viu şi lucrător prin Sfintele Taine, prin rugăciuni, prin rânduieli bisericeşti, de aceea să învăţăm de la El să fim blânzi şi iubitori.
Atunci când aprofundam aceste dialoguri cu părintele la chilie, el ne arăta că prin smerenie noi primim îmbrăţişarea lui Dumnezeu, care oricum este cu noi, deşi nu suntem conştienţi de ea, şi aşa trecem în Rai.
Iar prin dragoste trecem din Rai în Împărăţia lui Dumnezeu, care este mai mult decât Raiul şi mai plină în bucurii şi tării duhovniceşti.

L-am văzut şi eu pe părintele Sofian şi, ca mulţi alţii, am rămas cu impresia unei imense blândeţi, nepământeşti aproape, şi îl consideram un sfânt în viaţă. Trăind aici lângă el, sfinţia voastră aveaţi aceeaşi impresie despre părintele?

Da, da. Părintele iradia o seninătate, o lumină şi o pace pe care le avea în suflet, dar şi în trup şi pe care le transmitea şi celor din jur, care se simţeau şi ei molipsiţi de acestea.

Ce vă povestea din perioada sa de închisoare?

Ne spunea că, în vremea temniţei, mai ales atunci, preocupările lor erau reduse la cele duhovniceşti, pentru că din punct de vedere material şi lumesc erau limitaţi, dar „tot gândul nostru era îndreptat spre Dumnezeu”, spunea el.
Şi mai zicea: „Mie mi-a priit în puşcărie pentru că m-am agăţat şi mai mult de Dumnezeu cu rugăciunea”.

Ne povestea unele lucruri, dar perioadele de tortură psihică şi fizică le trecea cu vederea, deşi noi ştiam de la alţi părinţi care fuseseră închişi cât pătimise părintele Sofian. Pe de altă parte, informatorii pe care îi avea acolo în jurul său, atât în temniţă, cât şi după aceea, îl vorbeau de bine pe părintele. El nu ceda instigărilor şi le lua pe toate ca din mâna lui Dumnezeu. De aceea pentru el încercarea temniţei a fost o dovedire a tăriei, a statorniciei lui în credinţă şi în har.

Aţi simţit ca pe o povară să fiţi stareţ după câţiva ani de la plecarea părintelui spre cealaltă viaţă?

Mă gândeam că şi părintele a trecut prin această ascultare – unii văd numai crucea de pe piept, nu şi pe cea din spate – care este grea şi, de multe ori, mă întrebam cum ar face părintele Sofian, ce ar spune în această situaţie, şi îmi aduceam aminte diverse întâmplări şi cum proceda el. M-a ajutat mult lucrul acesta.
Pe de altă parte, atunci când noi eram la început, asta aşa ca un umor duhovnicesc, o dovadă de mare agerime şi veselie duhovnicească pe care le avea, când aveam noi mici frecuşuri ne duceam la părintele mai întâi, ca spunându-ne noi punctul de vedere să nădăjduim că părintele ne înţelege pe noi.
Ne lua ca pe nişte copii şi ne spunea: „Ei, fraţilor, pe noi în puşcărie ne băteau să spunem ceva rău despre alţii, dar văd că voi de bunăvoie spuneţi unii despre alţii…” Şi ne ruşinam. Pe lângă cuvintele de mare profunzime teologică, părintele era foarte apropiat de noi, prin cuvinte simple. Aceasta era marea lui putere, genială, de a face accesibile tuturor în cuvinte simple tainele Împărăţiei lui Dumnezeu.

Cum de rezista acelui val imens de oameni care veneau parcă neîncetat la spovedit şi la sfat?

Şi noi de multe ori ne întrebam. Ne duceam uneori la dânsul în biserică la miezul nopţii când încă spovedea şi îi spuneam: „Părinte stareţ, dacă îngăduiţi, să vă conducem…”
Dar părintele ne spunea: „Ei, vin şi creştinii, săracii, când au timp, sub povara necazurilor, nu pot să-i alung sau să-i resping”.

L-am găsit şi la ora patru dimineaţa spovedind. Până în ultimii doi de viaţă a spovedit aşa constant până după miezul nopţii.

Aţi reuşit cumva să aflaţi ce program de rugăciune şi de nevoinţă avea?

La ora şapte dimineaţa îl găseam în picioare. Întotdeauna îşi făcea pravila, rugăciunile de dimineaţă şi Acatistul Bunei Vestiri, iar seara – rugăciunile de seară şi Paraclisul Maicii Domnului.
În timpul zilei presăra citiri din Sfânta Scriptură şi Psaltire. Aşa ne învăţa şi pe noi să facem, să avem un program constant de rugăciune ca şi cum am mânca.
Şi zicea, aşa cum la masă nu te grăbeşti, ci eşti atent să guşti şi să înţelegi mâncarea, aşa şi la rugăciune, să stai cu mulţumire şi cu pace, nu pe grabă, să zici că mai ai două pagini şi gata, ai bifat o datorie.

Ca un fost ucenic al părintelui, ce aţi păstrat cel mai de preţ de la sfinţia sa?

Aş fi vrut eu să păstrez smerenia, blândeţea, ascultarea, discernământul, dar ele se întreţin prin nevoinţă, prin rugăciune multă… Nu pot să spun că am păstrat sau dobândit ceva, căci trebuie să lucrăm şi noi, şi să lucrăm neîncetat. Mila lui Dumnezeu peste noi toţi…

Credeţi că părintele Sofian se află în amintirea şi cinstirea urmaşilor aşa cum ar merita sau a fost uitat?

Părintele Sofian a crescut ca o floare, fără zgomot, fără valuri. Iradia mireasma sfinţeniei şi lumina veşniciei prin prezenţa lui, prin cuvântul lui, prin icoanele şi sfaturile lui. Părintele a fost şi un om de carte, nu numai de arte, deşi îşi ascundea cultura teologică şi pe cea profană.
Nu arăta cât era de erudit. Discreţia şi smerenia lui sunt un semn că Dumnezeu l-a ocrotit ca să fie un pom plin de roade, încât şi noi, ca toţi creştinii care l-au cunoscut, îi păstrăm amintirea unui chip luminos care devine şi mai luminos.
Şi-a încheiat viaţa pământească în ziua Înălţării Sfintei Cruci, înălţându-se şi el pe crucea suferinţei şi dându-şi viaţa în mâinile lui Dumnezeu pe care L-a slujit, L-a căutat şi L-a vestit aici pe pământ.
De aceea zic că a mers la Dumnezeu pe care L-a iubit şi L-a mărturisit şi de acolo mijloceşte şi pentru noi. Ştiu mai multe cazuri de oameni care i-au cerut mijlocirea şi au primit mângâierea şi sfatul lui, puterea intervenţiei părintelui Sofian în viaţa lor.
Cred că, aşa cum părintele Sofian îl asculta pe Hristos aici pe pământ, şi acum, rugându-se în cer, este ascultat de Domnul şi mărturisit de El înaintea tuturor sfinţilor.

Daniela Cârlea Şontică
Ziarul Lumina

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!