Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Ionică Asaftei, ultimul răzeş din Moldova şi Triunghiul lui de Aur

Publicat 22:48 | 25 nov. 2012 // Cultură, Mapamond, Radar, România // 1.993 vizualizări

Ionică Asaftei. Foto: Viorel Patrichi

Viorel Patrichi

Şoferii de tiruri opresc şi stau la masă fiindcă aici găsesc un borş, şi sarmale, şi poale-n brâu, şi turte dospite, coapte pe plită, şi plăcinte cu julfă… ca la bunica.

Trec şi vechi politicieni aprigi, în căutarea fraierilor care mai ascultă încă promisiunile lor. Se uită şi ei lung şi jinduind penal după fetele care aduc „frunze-n buze, drob de sare pe spinare” şi pleacă mai departe.

Alte poveşti, mai directe, mai fruste, fără Cozma Răcoare, dar tot poveşti…

„Vreau să ajut la renaşterea răzeşismului în această parte a Moldovei”, spune Ionică Asaftei, stăpânul de la Hanul Răzeşilor.

Pentru cineva care nu-l cunoaşte şi care nici nu ştie cum se poate sfinţi locul prin fapte, ar părea vorbe deşarte. Eu l-am văzut însă, în timp, cum şi-a rostuit acest loc de pelerinaj spiritual chiar lângă Hanul Ancuţei, care a ajuns o umbră de amintire. Mai întâi şi-a cumpărat terenul, ca un megieş cuminte al noilor acţionari ai legendei, care – pot să bag mâna în foc – nu au citit povestirea lui Sadoveanu. Altfel ar fi priceput ştima locului…

Este un suflet bun, dar să nu-l calci pe sistem! 

Spuneam mai sus „pelerinaj spiritual”, şi nu întâmplător. Ionică a zidit hanul de piatră, cu roate de car pe faţadă, să le vezi de departe, când vii cu maşina dinspre Roman. În epoca „jepanelor” agresive, dar foarte folositoare pe drumuri grele, care cu boi nu mai avem. Este o schimbare dramatică în mai puţin de 50 de ani, timp în care satul nostru s-a mutat în poveşti şi regrete. Carele cu boi au urcat în tablourile lui Grigorescu şi în visele copilăriei bătrânilor uitaţi de rai pe pământ. Ţăranii rătăciţi de azi au „faitoane” cu roţi de cauciuc, trase de cai, dacă mai au, dar ei ajung foarte rar pe-aici.

Dintr-o nostalgie nemărturisită, Ionică a lăcuit roţile cu obade largi şi le-a ridicat pe ziduri. Pentru ca trecătorii să nu uite de unde am pornit: am fost o naţiune de răzeşi sau de moşneni.
Ultimii daci liberi, după ce majoritatea au ajuns nişte clăcaşi. Şi nu mai contează că munceau pe moşia boierului grec sau că şomează prin balcoanele blocurilor cenuşii din Târgu-Frumos sau din Râmnicu-Sărat, din Alba-Iulia sau din Zimnicea. Aşteaptă cu mâna întinsă, în timp ce pământul le intră în gură.

Dar Ionică avea visul lui, în care roata din lemn de stejar stă între cer şi pământ. Când te uiţi la el, te încredinţezi că nimic din ce este al nostru nu se va pierde şi nu se va sminti: înalt cât o cruce de hotar, atletic chiar, poartă pe chip expresia apotropaică a coifului de la Coţofăneşti.
Fiindcă este un suflet bun, dar să nu-l calci pe sistem!

Un partener de afaceri din Ţara Sfântă nu a înţeles de ce nu vrea moldoveanul un câştig rapid, cu meseriaşe exotice, aduse anume de el aici pentru politicieni plictisiţi şi cartofori cinici.
„Apăi io aşa nu vreau!” Şi a trebuit să se despartă ca apa de foc.
„Măi Ionică măăăi, tu eşti un băiet aşa bun, măăăi, da ce gheşeft să fac io cu tine, măi, dacă ţie nu-ţi placi să lucrezi pentru altul?!”

Şi dus a fost. Ionică voia altceva. Roata din vis îi aducea mereu aminte de bunicii lui. Aşa s-a ridicat Hanul Răzeşilor.
A făcut aici un adevărat muzeu etnografic: ştergare, icoane, linguri şi străchini, fuse şi furci de tors, vârtelniţe, raghile, suveici, piepteni de lână, fuse de letcă, chiuă cu chilug (piuă cu pilug), vatale, spete, iepe şi război de ţesut, covoare cu vechi motive româneşti.
Să vină urmaşii răzeşilor şi să le vadă, chiar dacă mulţi nu mai ştiu la ce foloseau. Fiindcă hanul lui nu este o crâşmă în sensul comun al cuvântului, el face aici operă de culturalizare, conferind rafinament unei afaceri prin care majoritatea patronilor ştiu doar să facă parale.

“Eu nu amestec cultura cu cârciumăreala, dar vreau să regenerez într-un anume fel spiritul răzeşesc aici, nu departe de Războienii lui Ştefan cel Mare şi de Schitul de la Ţibucani”, se explică omul de afaceri, care supervizează mai sus de Roman manifestările din ciclul “Sadoveniana” şi numeroase lansări de carte.

Dar să nu ne eschivăm nici de la cele mai lumeşti. Drumeţii osteniţi de volan găsesc aici nişte sarmale moldoveneşti, cum numai la bunica am mâncat. Pentru că Ionică preţuieşte bucătăria veche, are grijă să nu lipsească nimic de pe masa călătorului flămând. Chiar şi coşul cu turte dospite are farmecul lui prin aromele de vatră, care te îmbie de sub ştergar.

Războieni, biserica de pe umerii uriaşilor

Biserica de la Războieni

Îi place să vorbească mult despre „triunghiul lui de aur”, unde se simte protejat: Hanul Răzeşilor, Mânăstirea Războieni şi Schitul Ţibucani.

Plecăm mai întâi cu urmaşul răzeşilor prin pădure, spre locul în care Ştefan a îndrăznit să-l înfrunte pe Mahomed al II-lea. Era cea mai mare putere a lumii de-atunci.
Pentru a înţelege mai bine dimensiunea acestui act de eroism, este ca şi cum România de-acum s-ar confrunta cu armata Statelor Unite ale Americii.
Imaginaţia este neputincioasă pentru o asemenea comparaţie. Ştii ce puhoi vine spre tine şi, totuşi, nu cedezi…

Urcăm pe un promontoriu de pământ, înalt cam de 150 de metri. De pe acest pinten, strategul putea controla şleaul care merge şi astăzi de-a lungul Pârâului Alb. Un loc strâmt pentru desfăşurarea urdiilor Padişahului. O trecere obligatorie.
Pe marginile promontoriului, se mai văd şi astăzi gropile în care se adăposteau tunurile Măriei Sale. De aici, în spate, pe culmi de codri întunecaţi, se poate merge până la Cetatea Neamţului. Acolo aştepta mama lui Ştefan. Adică îl aştepta doar victorios sau pe scut. Ionică povesteşte pe unde trecea palisada şi, lângă mine, parcă a încremenit şi galbenul amar din florile de corn. Imaginaţia o ia la goană şi aud tropote… mai departe nu pot să ajung.

Oare cum a fost atunci de s-au înroşit apele Pârâului Alb, cum spune cronicarul? Tăcerea pădurii este singurul răspuns.

Aici a fost un adevărat Termopile al românilor fiindcă 10.000 de viteji au luptat cu turcii până la ultima picătură de sânge. Pe timpul regimului comunist, s-a înălţat o cruce enormă de beton şi nimeni nu a îndrăznit să întrebe de ce… Oamenii locului urcă pe deal, deasupra Pârâului Alb, să se reculeagă.

Coborâm şi mergem spre Mânăstirea Războieni. Parcă te sfieşti să calci ca să nu tulburi liniştea de piatră. Cu hramul „Sfinţii Mihail şi Gavriil”, biserica a fost ridicată de Măria Sa Ştefan la 1496, fiind închinată oştenilor care au căzut în războiul de la Valea Albă, din 1476.
Trecuseră 20 de ani de la încleştare până când Domnul a găsit puţină tihnă pentru această ctitorie unică în lume. Au adunat oasele albite de zăpezi prin pădure, au săpat două gropi în care le-au aşezat. Nu mai ştia nimeni dacă erau creştini sau musulmani. Deasupra craniilor, s-a înălţat altarul. Naosul stă acum pe umerii uriaşilor Moldovei. Fie şi numai pentru această mărturie, Ştefan poate fi considerat sfânt.
Apoi, un alt argument ca o minune: nu există conducător medieval în toată Europa, mic sau mare, care să fi ridicat câte o biserică pentru fiecare luptă cu invadatorii ţării lui.
Chiar şi atunci când a pierdut.
Pentru smerenie în faţa Domnului din Cer.

Şi a pus de s-a bătut pisanie grea în piatră, că te cutremuri şi azi când o citeşti:
„În zilele cuviosului şi iubitorului de Hristos, domnului Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitorul ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, la anul 6984 (1476), iar al domniei noastre al 20-lea curgător, sculatu-s-a puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate ale lui răsăritene puteri; încă şi Basarab Voievod, cel numit Laiotă, venit-a cu toată ţara lui basarabească. Şi au venit să jefuiască şi să prade Moldova; şi au ajuns până aici la locul numit Pârâul Alb. Şi noi, Ştefan Voievod, cu fiul nostru Alexandru, am ieşit înaintea lor şi am făcut cu dânşii mare război, în luna iulie în 26 de zile; şi cu voia lui Dumnezeu, biruiţi fură creştinii de către păgâni. Şi căzură acolo mare mulţime de ostaşi moldoveni. Tot atuncea au lovit şi tătarii Moldova din acea latură. Pentru aceea, binevoit-a Io Ştefan Voievod a zidi acest hram întru numele Arhistrategului Mihail, întru ruga sa şi a doamnei sale Maria şi a fiilor săi Alexandru şi Bogdan, şi întru pomenirea şi amintirea tuturor dreptcredincioşilor creştini care s-au prăpădit aici. În anul 7004 (1496), iar al Domniei sale anul 40 curgător, în luna noiembrie 8.”
Şi către leatul 1959, au venit tovarăşii închinători la seceră şi ciocan de le-au pus pe fugă pe maicile de la Mânăstirea Războieni. Credincioasele vârstnice au fost duse la Agapia, Văratec şi Slatina, iar cele mai tinerele au primit sarcină de partid să vieţuiască printre oamenii muncii.
Patru maici au rămas aici fără port monahal, ca să poată îngriji sfântul lăcaş de parohie.
În 1973, s-au făcut săpături arheologice şi s-a restaurat mânăstirea.
În 1990, cele patru maici şi alte călugăriţe de la Văratec au refăcut viaţa monahală de la acest osuar sacru.

Stareţa Acachia Căuş

Stareţa Acachia Căuş păstoreşte 26 de măicuţe. Între liturghii şi rugăciuni, ele lucrează în atelierele de croitorie, scultpură, de litografiere a icoanelor, ţesut covoare şi de tâmplărie.
La 95 de ani, maica Serafima Hăisan citeşte zilnic din Psaltire, fără ochelari.
Îngenunchez în faţa bătrânei pentru binecuvântare şi, în timp ce mâinile ei blânde mă mângâie pe creştet, mă întreb ce caut eu păcătosul aici.

„Simţim duhul şi prezenţa Sfântului Ştefan cel Mare în tot ceea ce facem, iar, în unele împrejurări disperate, când nu întrezărim niciun sprijin de nicăieri, ne rugăm şi Dumnezeu, prin Sfântul Său, Ştefan cel Mare, ne trimite ajutor”, povesteşte maica stareţă Acachia Căuş.

Şi parcă nici eu n-am venit aici în van…

Şi Biserica Mariei Magdalena

Ionică ne duce apoi spre Schitul de la Ţibucani, care ţine de Mânăstirea Secu.
Este ctitoria spătarului Iordache Cantacuzino Delianu, de la anul 1774.
Părintele Arsenie, stareţul lăcaşului, ne primeşte cu drag în camera de oaspeţi.
Ne îmbie cu pască şi cu puţină apă de foc. Era un rachiu cum nu mai băusem nicăieri.
“Ce i-aţi pus ca să obţineţi o culoare aşa frumoasă?”
“Cruce de nucă…”
Atunci când eşti aproape de Dumnezeu, găseşti crucea peste tot, inclusiv într-o nucă şi poţi să sfinţeşti cu ea chiar şi apa de foc…

Părintele Arsenie ne povesteşte despre dascălul Damian Ţâru, care s-a mutat de la Schitul din Ţibucani la Mânăstirea Secu prin 1940.
Ţâru îi spunea ucenicului:
„Părinte Nicodim, eu nu am venit aici pentru Mănăstirea Secu, ci pentru Râpa lui Coroi. Acolo, în adâncul codrilor, aş fi vrut să mă ascund, să nu văd faţă de om, să vorbesc numai cu Dumnezeu şi să mă hrănesc cu ierburi din pustie”.
Ţâru fusese tâmplar la Ţibucani, unde nu accepta niciodată să fie lăudat fiindcă ar fi fost semn de trufie. Dacă i se spunea că nu a făcut bine o masă, abia atunci se bucura. Îşi chinuia trupul aidoma Sfântului Calinic de la Cernica din secolul al XIX-lea: nu stătea niciodată pe scaun când mânca. Aşa cum Calinic dormea în jilţ.

Schitul „Maria Magdalena” de la Ţibucani

Biserica e unică în România fiindcă este singura cu hramul „Sfânta Mironosiţă şi Întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena”. Biserica nouă a fost terminată în 1943.

Părintele Arsenie a absolvit Facultatea de Teologie, iar acum este student din nou. L-am întrebat de ce urmează Silvicultura.
“Pentru a pătrunde şi mai adânc natura, ca lucrare a lui Dumnezeu”.
Are mâinile bătătorite de muncă.
«Ascultările» din mânăstire îi ţin departe pe ucenici. Preferă să plece ca să nu lucreze.
“Am vândut animalele ca să nu mai fie prea mult de muncă şi călugării tot nu vin”, regretă părintele Arsenie.

Însă, pentru omul oraşelor de azi, bântuit de atâtea neîmpliniri şi drame, Schitul de la Ţibucani este o binecuvântare dumnezeiască. Iar Ionică a înţeles perfect rostul adânc al triunghiului în care a fost binecuvântat şi merge mai departe, spre soare-răsare, ca ultimul răzeş al Măriei Sale…

Elldor.Info

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!