Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Spovedania – mic catehism

Publicat 16:07 | 29 nov. 2012 // Accente Info, Racursiu, Spiritualitate // 1.137 vizualizări

Părerea de rău nu trebuie confundată cu o nemulţumire descurajantă, o îndoială disperată, ci o constatare a păcatelor noastre şi o mobilizare spre a părăsi faptele rele. Creştinul care se pocăieşte are o mare încredere în Dumnezeu şi nu se descurajează niciodată.

pr. Gheorghe Mihăilă

Momentele Sfintei Taine a Spovedaniei

Spovedania, pocăinţa sau mărturisirea păcatelor este una dintre cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii prin care Dumnezeu iartă şi dezlegă păcatele tuturor celor care se pocăiesc şi doresc să ducă o viaţă potrivit învăţăturilor evanghelice.

Simpla prezentare a păcatelor înaintea preotului duhovnic nu este suficientă pentru a primi iertarea. Taina Pocăinţei cuprinde patru momente importante: căinţa sau părerea de rău pentru păcatele săvârşite; spovedania sau mărturisirea păcatelor către duhovnic; îndeplinirea canonului de pocăinţă dat de duhovnic; dezlegarea sau iertarea păcatelor, primită de la Dumnezeu, prin preotul duhovnic.

Dintre aceste etape, pocăinţa sau părerea de rău are o funcţie psihologică, pregătitoare, iar celelalte sunt acte liturgice, care fac parte din rânduiala mărturisirii. Ultimele două (îndeplinirea canonului de pocăinţă şi dezlegarea de păcate) pot fi inversate ca ordine. Dezlegarea de păcate ar trebui dată doar după îndeplinirea canonului, însă în practică, ea se dă îndată după spovedanie, urmând ca fiecare penitent să îndeplinească canonul primit, fie înainte, fie după împărtăşire.

Mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului trebuie să fie: completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârşite după ultima spovedanie şi să nu se ascundă nimic din cele săvârşite; sinceră şi făcută de bunăvoie; secretă (făcută în taină); cu umilinţă, cu părere de rău şi cu dorinţa de a nu le mai face; să nu fie prihănitoare, adică să nu considerăm vinovate alte persoane pentru păcatele noastre.

Starea de curăţie dobândită prin Taina Botezului se actualizează permanent prin „botezul lacrimilor“, adică prin Taina Pocăinţei. De aceea, pentru rolul pe care îl are în lucrarea de zidire duhovnicească a credincioşilor, Taina Spovedaniei este una dintre cele mai însemnate dintre şapte Sfinte Taine.

Taina iertării sufletului de păcate

Spovedania sau mărturisirea păcatelor în faţa preotului reprezintă partea principală a Tainei Pocăinţei, taina prin care credinciosul dobândeşte iertarea păcatelor săvârşite după botez şi împăcarea cu Dumnezeu.

De aceea, Taina Pocăinţei este ca un al doilea botez, cum a şi fost numită de Sf. Simeon al Tesalonicului, adică Taina curăţirii de păcatele personale şi refacerii legăturii spirituale cu Biserica, întreruptă sau slăbită temporar prin păcat.

Creştinii care îşi simt conştiinţa împovărată de păcate, mai ales cei care vor să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să-şi curăţească sufletele prin Sf. Taină a Spovedaniei.

Se recomandă mărturisirea chiar şi celor cărora li se pare că nu au nimic pe conştiinţă. Potrivit Sf. Simeon al Tesalonicului, „şi cei cărora li se pare că nu sunt căzuţi – ceea ce, precum se ştie, nu se poate – toţi sunt datori să se pocăiască.

A se socoti cineva că nu e căzut este o cădere şi cel mai mare păcat“, precum ne învaţă ucenicul cel iubit al Domnului: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea“ (I Ioan 1, 8-9).

Poate unii creştini se ruşinează să-şi facă cunoscute păcatele, însă toţi oamenii simt nevoia să-şi descarce conştiinţa înaintea cuiva. Omul care e dispus să micşoreze cu superficialitate sau să exagereze slăbiciunile sale, având o conştiinţă scrupuloasă, nu se poate ajuta singur în vindecarea acestor stări. El nu ar putea fi ajutat nici de către cei din jur. Unii prieteni pot bagateliza slăbiciunile lui, alţii le pot exagera mai mult decât trebuie, dintr-o grijă prea mare faţă de el. Numai mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic îl poate ajuta pe creştin să-şi curăţească sufletul de păcate şi să-şi liniştească conştiinţa. Preotul îi inspiră omului încredere deosebită prin marea lui responsabilitate faţă de Hristos, prin smerenia cu care îl ascultă şi prin discernământul duhovnicesc.

Pocăinţa este o lucrare de sfinţire a sufletului

În spiritualitatea ortodoxă, pocăinţa are un rol deosebit în lucrarea de sfinţire a sufletului. Ea este considerată o mare virtute, iar experierea ei se potriveşte tuturor: păcătoşi sau drepţi, începători sau desăvârşiţi duhovniceşte.
Ea trebuie să însoţească toate faptele nostre bune sau rele, păcate sau virtuţi personale.

Dumnezeu este iubitor şi doreşte „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“. În mare Sa iubire, Domnul vrea ca toţi să câştigăm mântuirea şi pentru acest lucru a rânduit ca unicul Său Fiu să fie răstignit. Iisus a fost răstignit pentru fiecare dintre noi, iar ceea ce trebuie să facem este să ne asumăm această jertfă şi să urmăm calea, învăţăturile date de Fiul lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne iubeşte, dar este şi o Persoană dreaptă; de aceea, atunci când greşim, ne aşteaptă să ne cerem iertare, să ne pocăim, asemenea fiului risipitor care, „venindu-şi în sine“, s-a întors la tatăl său, recunoscând că a greşit şi solicitând iertarea. Sfinţii Părinţi ne descoperă două forme ale pocăinţei: pocăinţa ca Taină şi pocăinţa ca lucrare permanentă în suflet.

Sfântul Ioan Scărarul defineşte astfel valoarea pocăinţei şi darurile pe care le primesc cei care o experiază: „Pocăinţa este aducerea înapoi (reîmprospătare) a Botezului, pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tămăduirea deznădejdii.

Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea cea de bună voie a tuturor necazurilor“.

Pocăinţa este regretul care urmează păcatelor, dar şi virtuţilor, totdeauna nedepline. Părerea de rău nu trebuie confundată cu o nemulţumire descurajantă, o îndoială disperată, ci o constatare a păcatelor noastre şi o mobilizare spre a părăsi faptele rele. Creştinul care se pocăieşte are o mare încredere în Dumnezeu şi nu se descurajează niciodată.

Sursa: Ziarul Lumina

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!