Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Pietrele sunt vii – respiră, cresc şi se înmulţesc

Publicat 17:41 | 08 dec. 2012 // Accente Info, Elldorscop, Radar, Ştiinţă // 2.607 vizualizări

Foto: Pixdaus.com

Filosofiile şi religiile din antichitate admiteau că pietrele au o energie anume, care interferează cu energia umană.
„Pietrele ştiu totul, de când s-a format Pământul şi cerurile”, scria vestitul medic alchimist Paracelsus în secolul XV.
„Nu există secret care să le fi rămas necunoscut. În ele se înmagazinează întreaga istorie şi înţelepciune a Universului, iar memoria lor e nesfârşită”.
Numai ca pietrele îşi deschid inepuizabila sursă de cunoaştere doar persoanelor curate la suflet, care le „simt”!

Cei care au evidenţiat faptul că pietrele se comportă ca nişte organisme vii au fost geologii francezi Arnold Rheshar şi Pierre Escollet.
După studierea mai multor tipuri de roci, colecţionate din diverse părţi ale lumii, ei au ajuns la această uimitoare constatare: pietrele sunt vii!

Foarte mulţi colegi geologi nu au fost de acord cu studiile lor, considerându-le empirice. Dar Rheshar şi Escollet nu s-au abătut de la convingerea lor.
Pietrele au o structură schimbătoare de-a lungul timpului, ceea ce este rezultatul unei „uzuri” interne, de natură energetică, şi care nu este legată de calitatea solului şi eroziunea apelor.

Cei doi geologi francezi consideră că pietrele obişnuite respiră o dată la trei zile, iar altele, în funcţie de natura lor, au nevoie de până la două săptămâni ca să respire o dată.

„Respiraţia” a fost corelata cu schimbarea nuanţei de culoare a pietrelor, indicând acelaşi tip de „activitate”, anume oxigenarea.

„Bătăile de inimă” care se produc o dată la trei zile, conform celor doi geologi, sunt puse în evidenţă de reţeaua de vinişoare, uneori aproape invizibile, din cauză că sunt de aceeaşi culoare cu structura pietrei.

Aceste vinişoare se „înviorează” o dată la trei zile, ca şi când ar fi pompată prin ele un tip de substanţă energetică necunoscută încă.

În plus, faptul că pietrele se mişcă, îşi fac loc pentru a ajunge într-un habitat care le prieşte a fost demonstrat de cei doi francezi cu imagini care au evidenţiat că, fără nici un fel de intervenţie externă, o piatră s-a mutat cu 2,5 centimetri, în două săptămâni.

„Întregul proces prin care pietrele îşi fac drum spre suprafaţa pământului demonstrează că acestea au un ciclu de viaţa bine definit”, este de părere Pierre Escollet. „Pietrele nu stau în interiorul pământului, în întuneric, mai mult decât este necesar pentru „germinare”. Odată ieşite la lumină, îşi caută habitatul în care să trăiască şi să respire aer curat”.

În artele marţiale de origine asiatică se recomandă adesea, pentru protecţie energetică, creşterea unei pietre. Acest lucru presupune ca omul să găsească o piatră de dimensiuni rezonabile cu care să rezoneze, şi care să poată fi ţinută în buzunar.

De când o culege de pe jos, pentru că piatra în cauză îi „spune” ceva, până o determină să-i asigure protecţie, trebuie să-i vorbească, s-o mângâie uşor în palmă, să stabilească un contact subtil.

Apoi, este suficient să-i spuna în gând să ridice un zid între el şi o persoană care are gânduri negative la adresa lui şi pietricica se „multiplică” şi se transformă în scut împotriva energiilor negative.

Luptătorii de arte marţiale sunt capabili şi de alte performanţe la nivel spiritual, legat de aceste „pietre de suflet”, dar totul pleacă de la convingerea că pietrele sunt vii!

Trovanţii

travelbiz.ro

Trovanţii chiar au fost denumiti de oamenii din popor „pietre vii”, datorită unor proprietăţi vizibile, care aproape îi situează într-un alt „regn”.

Conform geologilor „clasici”, trovanţii sunt nişte conglomerate, formate în terenurile nisipoase şi în cele ce prezintă stratificaţii de gresie bogate în carbonat de calciu. Aceştia „cresc” prin depunere constantă cam 4-5 centimetri în 1.200 de ani.

Cu formele lor ciudate, nodulare, sferoidale, elipsoidale, cilindrice sau dendritice, putând cântări de la câteva grame, la câteva tone, aceste conglomerate nu au putut fi niciodată explicate îndeajuns de geologi.

Cuvantul „concreţiune” vine din latină, combinând „con” (împreuna) şi „crescere” (creştere). Aceasta înseamnă, în viziunea geologilor, adăugare sedimentară, strat după strat, şi nu presupune un fenomen de natură vitală. Însă geologii admit că există un „sâmbure” de materie organică de la care porneşte creşterea sedimentară, îmbrăcându-l şi adesea copiindu-i forma.

Este de notorietate faptul că aceste concreţiuni grezoase conţin o bogăţie de informaţii despre organismele vii conţinute în miez. Această predilecţie pentru a „imita” organismele vii este considerată o „curiozitate geologică”.

Concreţiuni grezoase sunt întâlnite pe toate continentele.

În România, trovanţii pot fi văzuţi în judeţul Vâlcea, pe Dealul Feleacului, lângă Cluj, în Munţii Buzăului, lângă Sibiu, în Caşolţ şi în Hunedoara.
Şi lista nu se încheie aici, dar în lipsa unor cercetări în domeniu, numai accidental pot fi semnalaţi.

În Valcea, există totuşi un Muzeu al Trovanţilor în aer liber, în comuna Costeşti, de unde cei interesaţi se pot aproviziona în voie.

Misticul artist Constantin Brâncuşi, nascut la Hobiţa, la mică distanţă de Costeşti, s-a inspirat din formele stilizate ale trovanţilor în opera sa (Muză Dormind, Pasărea Măiastră, Coloana Infinitului, Sărutul).
Dar nu numai el!
Poetul Ion Gheorghe şi regretatul arheolog Dinu V. Rosetti considerau că o parte din concreţiunile grezoase sunt, de fapt, artefacte lucrate de om în pastă litică, inspirate după cele ce „cresc” în natură.

Tot de la acestea, omul, începând cu cel primitiv, şi-ar fi creat o întreagă mitologie, un fond inepuizabil de basme cu Feţi Frumoşi, Ilene Cosânzene, zmei, balauri, mume ale pădurilor. Localnicii îi numesc „balatruci”, un cuvânt străvechi al arienilor, care s-ar traduce prin „răsucirile lui Baal”, cândva un zeu solar.

realitateavalceana.ro

Poetul Ion Gheorghe a luptat cu „morile de vânt” ca aceste minuni de „pietre vii” să fie incluse în patrimoniul naţional.

Cu trovanţii din Costeşti, chiar pare a se întâmpla o minune. Aceştia prezintă nişte particularităţi foarte interesante: cei foarte mici sunt sfărâmicioşi şi au nişte excrescenţe ce sugerează rădăcini!

În urma ploilor, suprafaţa celor mari se „băşică” şi apoi „puiază”. Adică, se formează nişte pui de trovanţi care imită perfect „părinţii” pe care cresc.

Impresia generală este că „pietrele vii” se înmulţesc, conţinând în structura lor ceva asemănător seminţelor.

Fenomenul nu este explicabil, dacă trovanţii continuă să fie consideraţi „simple” pietre.

O noua ipoteză nu a întârziat: trovanţii ar putea fi o misterioasă formă de trecere de la regnul mineral la cel vegetal. Iar ipoteza că s-ar fi format în Miocenul Superior nu explică deloc de ce pe trupul bătrânelor pietroaie apar „prunci”. Dacă aceştia sunt desprinşi şi secţionaţi, se observă inele colorate specifice trunchiurilor de copaci.

„Afinele” de pe Luna şi Marte

Concreţiuni grezoase au fost observate şi în solurile lunar şi marţian. Pe Marte, ele au fost fotografiate de robotul marţian “Opportunity”, în zona Meridiani Planum.

Numite „Afinele”, datorită formei şi culorii, nu se ştie ce anume conţin în miez şi ce anume a determinat „creşterea prin imitare”.
„Doar forma nu ne permite să facem supoziţii”, a declarat dr. Hap McSween, de la Universitatea din Tennessee, care face parte din echipa de oameni de ştiinţă care analizează informaţiile trimise de “Opportunity”.

Sferule de 100 micrometri, până la 250 de micrometri au fost colectate şi de pe Lună, în cadrul Misiunii “Apollo 12”, din Bazinul Procellarum, şi în cadrul Misiunii Apollo 14, în Marea Imbrium. Şi aceste „afine” erau dispuse ca în „tufele” terestre, dar unii oameni de ştiinţă consideră că sunt împroşcate în urma unei erupţii vulcanice sau a impactului cu un meteorit.
Ceea ce nu explică de ce sunt atât de puţine, dacă procesul de formare a fost de o asemenea anvergură!
Însă Steve Squyres, cercetător care analizează probele colectate de roboţii marţieni, consideră că atât „afinele” de pe Marte, cât şi cele de pe Lună sunt concreţiuni formate din minerale săpate de apă în rocile marţiene şi lunare.
„Ciudat de adevărat!”, spunea el într-o conferinţă de presă. „Dar sferulele au fost găsite şi adânc îngropate în solul marţian. Ele au „crescut” în locurile respective din ceva sedimentar.” Acel „ceva” a existat şi în Navajo, Utah. „Afinele” Moqui Marbles de aici au aceeaşi compoziţie ca şi cele de pe Marte.

Sursa: Un articol de Adina Mutăr publicat în “Formula As”

Citeşte şi Cristale şi pietre preţioase

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!