Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Sfântul Ioan Gură de Aur: De unde izvorăşte răul

Publicat 00:41 | 14 dec. 2012 // Racursiu, Radar, Spiritualitate // 1.068 vizualizări

Sfantul-Ioan-Gura-de-Aur„De unde se trage răul? Din aceea că vrem sau nu vrem“

Dar, veţi zice, eu stau sub apăsarea firii – desigur, iubesc pe Hristos, – dar firea mă sileşte să păcătuiesc. Dacă suferi constrângere şi asuprire, vei fi iertat, dar dacă prin nepăsare ai căzut, nu este iertare.

Să vedem; să lămurim dacă păcatele se săvârşesc prin nevoie şi constrângere sau, mai degrabă, prin nebăgare de seamă şi nepăsare grea.

„Să nu ucizi“ – este zis. Ce te sileşte? Cine te împinge la aceasta? Ce asuprire este aici? Care din noi ar alege cu dragă inimă să bage cuţitul în gâtul aproapelui şi să-şi păteze mâna de sânge? Nimeni. Aşa că, potrivnic a ceea ce ziceţi, mai degrabă ca să păcătuieşti te constrângi şi te sileşti.
Dumnezeu a pus în firea noastră ca un fel de farmec care ne face să ne iubim unii pe alţii. „Toată vieţuitoarea – este scris – îşi iubeşte pe cel asemenea, iar omul pe aproapele lui“. Băgaţi aşadar de seamă că noi avem de la fire o înclinare spre virtute? Cele rele sunt împotriva firii; dacă ele biruiesc, este o dovadă a nemaipomenitei noastre leneviri.

Iar curvia, ce veţi spune? Ce nevoie ne împinge spre ea? Ziceţi că e năvala poftei? Şi pentru ce, vă rog? Nu vă este îngăduit să aveţi legături cu femeia voastră – şi aşa de a putea pune frâu acestei navale? Veţi zice: dar eu sunt prins de dragoste pentru femeia aproapelui. La această întâmplare nu poate fi vorba de constrângere; dragostea nu-i treabă de constrângere – nu iubeşti din constrângere, ci cu voie şi de la sine. Legătura trupească, poate, se impune omului, dar nu de a iubi pe aceea sau pe cealaltă. Ceea ce lucrează în împrejurarea aceasta, nu-i pofta legăturii trupeşti, ci slava deşartă, trufia, pofta nemărginită…

Şi furtul – este el constrângerea? Da – ziceţi – sărăcia îl produce. Sărăcia lucrează, aşadar, tocmai la contrariul a ceea ce ziceţi. Furtul este fapta trândavului. Sărăcia, de obicei, naşte nu lenevia, ci dragostea de muncă. Furtul, aşadar, se trage tot din lene.
Mai ascultaţi şi aceasta: Ce este mai greu şi mai neplăcut? Să umbli noaptea prin întuneric, să-ţi pui în cumpănă viaţa, să fii gata de ucidere, să tremuri, să mori de frică? Sau, mai degrabă, să te pui pe lucru în fiecare zi şi să te bucuri fără teamă, în deplină siguranţă? Desigur, acesta din urmă e lucru mai firesc, şi de aceea, cei mai mulţi oameni duc acest fel de viaţă.
Vedeţi, aşadar, că virtutea este în rostul firii, iar păcatul împotriva ei. E ca şi sănătatea şi boala. Ce să mai spunem despre minciună şi despre sperjur (jurământ fals)? Cum pot fi ele justificate? Le săvârşim cu buna noastră voie. (…)

Când batjocorim, ascultăm de vreo constrângere? Da, mânia ne scoate din fire, ne arde, şi nu mai îngăduie sufletului să fie liniştit.
Omule, nu mânia, ci micimea de suflet ne face să fim batjocoritori. Dacă ar fi mânia, atunci toţi oamenii ar fi supuşi ei. Suntem în stare să ne mâniem, nu pentru ca să batjocorim pe aproapele, ci pentru a îndrepta pe cei păcătoşi, pentru a ne ridica pe noi înşine, pentru a scăpa de toropeală. Mânia este în noi ca un imbold, care trebuie să ne facă să scrâşnim din dinţi împotriva diavolului, făcându-ne în stare ca să-l biruim – iar nu ca să ne ridicăm unul împotriva altuia…

Dar pentru ce a făcut Dumnezeu pe om aşa cum este (adică în stare de a fi rău)? Nu Dumnezeu l-a făcut aşa, departe de aceasta; căci altfel nu l-ar fi pedepsit. Ţinem oare de rău pe robii noştri când înşişi noi suntem în greşeală? Cu atât mai mult Dumnezeu, stăpânul lumii, nu ne-ar fi ţinut pe noi.

Cum a ajuns, aşadar, omul unde a ajuns? Prin propria greşeală, prin greşeala trândăviei lui. A creat Dumnezeu pe toţi oamenii? Pentru oricine, aceasta-i limpede. Cum se face atunci că nu toţi sunt asemenea, în ce priveşte virtutea şi stricăciunea?
De unde au ieşit cei răi, cei stricaţi? Dacă voia nu are aici nici un rost, dacă firea a făcut totul, atunci cum se face ca unii să fie buni, şi alţii răi? Dacă toţi ar fi răi din fire, ar fi cu neputinţă cuiva să fie bun – dacă toţi ar fi buni din fire, cu neputinţă să fie cineva rău. Firea fiind aceeaşi pentru toţi oamenii, toţi ar trebui să fie, din partea aceasta, de un singur fel, buni sau răi.

Vom zice că unii sunt buni din fire şi alţii răi (ceea ce ar fi neînţelept, după cum am arătat)? Atunci aceste feluri de a fi ar trebui să fie nestrămutate, căci ceea ce-i firesc este şi nestrămutat. De pildă, toţi suntem supuşi morţii şi suferinţei – şi orice ar face, nimeni nu poate fi nepăsător. Ci noi vedem mulţi ajungând din buni răi şi din răi buni. La cea dintâi întâmplare prin trândăvie, la cea de a doua prin băgare de seamă. Ceea ce ne arată cu prisosinţă că aceste două feluri de a fi nu sunt deloc fireşti, pentru că însuşirile fireşti nu se schimbă şi nu se câştigă prin băgare de seamă. După cum nu-i nevoie să facem nici un efort ca să vedem sau să auzim – cu atât mai mult n-ar trebui să ne trudim ca să practicăm virtutea, dacă firea ea însăşi ar fi aceea care ne-ar da-o în folosire. Şi de ce, oare, Dumnezeu ar face răi, când poate face buni pe toţi oamenii?

Atunci, de unde izvorăşte răul? Întrebaţi-vă voi înşivă. Treaba mea este să arăt că nu vine nici din fire, nici de la Dumnezeu. Atunci e întâmplarea? Deloc. Atunci, vine din nimic?
Tăceţi din gură; feriţi-vă de nebunia de a cinsti la fel şi încă în ce fel, răul şi pe Dumnezeu. Căci dacă răul vine din nimic, el ar fi atotputernic, şi n-ar putea fi nici scos, nici nimicit. Ceea ce, într-adevăr, se trage din nimic, n-are sfârşit, toată lumea îşi dă seama de aceasta.
Şi dacă răul ar avea atâta putere, cum se face că sunt şi atâţia oameni de bine? Cum fiinţele, care au un început, ar putea fi ele mai puternice decât răul, care nu are început? Dar Dumnezeu poate stârpi răul. Când? Şi cum ar putea El stârpi ceea ce se bucură de aceeaşi cinste ca El şi având aceeaşi putere? O, răutate diavolească, ce de rele ai scornit? Ce blasfemie a născocit împotriva lui Dumnezeu.
Cum a închipuit, sub cuvânt de pietate, o nouă impietate!… Voind a statornici că răul nu se trage de la Dumnezeu, a adus o altă învăţătură stricată, că adică el nu ar avea început.

Dar, în cele din urmă, de unde se trage răul? Din aceea că vrem sau nu vrem. Şi că vrem sau nu vrem, la rândul lor, de unde vin?
Din noi înşine…

Răul nu-i altceva decât neascultare faţă de Dumnezeu. Dar omul de unde a învăţat aceasta? Spuneţi-mi: era prea greu să înveţe aceasta? Nici eu nu zic că era prea greu, dar de unde i-a venit voia aceasta a neascultării? Din alegerea lui şi din ignoranţa lui. Stăpâni fiind de a alege, unii au ales răul. De acolo că uneori a fost cu băgare de seamă şi şi-a dat osteneală, iar alteori a fost nebăgător de seamă şi trândav…

(Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvinte alese”, via „Ziarul Lumina”)

Pr. lect. Dumitru Pintea: „Pentru credinţa şi spiritualitatea ortodoxă, răul nu este o simplă absenţă, ci, din contră, o prezenţă distructivă, iraţională, întunecată, foarte reală, care nu poate fi explicată doar prin ignoranţă. (…)

Lumea noastră nu este iremediabil coruptă, dar nu este nici una ideală.

Demonologia creştină nu se situează într-o perspectivă dualistă. Potrivit credinţei ortodoxe, originea răului nu rezidă în fire, nici în cunoaştere, nici în imperfecţiunea creaţiei ori în mişcare, ci în libertate, care face posibilă dorinţa iraţională, hrănită din mândrie şi manifestată în revoltă. (…)

Şi, după cum libertatea autonomă este cu neputinţă în iubirea şi lumina care duc totdeauna la Dumnezeu şi la comuniunea cu El, libertatea demonică nu se înfăptuieşte decât în negaţie, ură şi revoltă. Dorinţa unei libertăţi autonome şi voinţa unei substituiri idolatre Celui Ultim i-au pus pe îngerii neascultători într-o stare de permanentă ură şi revoltă faţă de Dumnezeu.”

Articolul complet: Firea umană şi drumul de la demonism spre sfinţire în contemporaneitate

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!