Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Iubeşte-te pe tine însuţi! Despre iubirea de sine

Publicat 00:55 | 14 iun. 2013 // Accente Info, Racursiu, Radar, Spiritualitate // 1.473 vizualizări

Iubirea de sine însuşi, ca măsură a iubirii aproapelui

Cer-frumos-lumina1Dr. Andreea Hefco

„Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”
Cunoaştem cu toţii această poruncă, dar modul în care o interpretăm este de obicei limitat la prima parte a ei: să ne iubim aproapele, să ne rugăm pentru el, să nu răspundem cu rău la rău.
Dar această înţelegere nu este completă: „ca pe tine însuţi”, acestea sunt cuvintele care ne oferă cheia poruncii.

Iubirea de sine este virtutea prin care ne recunoaştem şi preţuim vrednicia cu care Dumnezeu ne-a înzestrat mai mult decât pe toate celelalte făpturi. Acesta este un îndemn puternic de a preţui după cuviinţă darurile primite de la Dumnezeu, de a se cinsti şi respecta pe sine.

Învăţăm să ne iubim din modul în care părinţii se iubesc pe sine

Primele modele sunt părinţii noştri, cele mai puternice repere, pe care le vom urma toată viaţa.
Învăţăm să ne iubim din modul în care părinţii se iubesc pe sine şi din modul în care ei pot să ne iubească.
Un copil căruia i se oferă în mod constant afecţiune, un copil îngrijit, căruia părintele îi răspunde nevoilor afective, emoţionale, fizice, va înţelege natural că este demn de iubire.
Dimpotrivă, un copil care se simte neiubit va crede că îşi merită soarta, că este vinovat şi responsabil pentru ceea ce i se întâmplă şi se va considera nedemn de a fi iubit.

Aceste trăiri apărute în copilărie, în primii ani de viaţă, îşi pun amprenta în mod decisiv asupra evoluţiei ulterioare a viitorului adult.

„Merit să fiu iubit” – acest mesaj se va traduce în acceptarea de sine şi în grija faţă de propria persoană.

Mesajul „nu merit să fiu iubit” va conduce la o ignorare sau negare a nevoilor proprii, la neglijare sau chiar la autodistrugere – sunt atâţia oameni care se îmbolnăvesc muncind, care se droghează, se automutilează, se otrăvesc sau nu îşi tratează afecţiunile, motivând că „tot trebuie să moară odată”; sunt toţi cei care uită că avem datoria de a ne purta de grijă, pentru că corpul ne este cu adevărat „templu al Duhului Sfânt”.

Consecinţele lipsei de iubire de sine sunt nemulţumirea, tristeţea, depresia sau, ca formă extremă, sinuciderea.
Aceste trăiri negative le întâlnim din ce în ce mai frecvent printre semenii noştrii, devenind poate chiar un stil de a ne trăi pe noi înşine.

Luptând mereu cu ce nu ne place la noi, ajungem să nu mai fim ce suntem

„Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată”, spune psalmistul David ( ps. 138).

Pentru a ajunge la o astfel de viziune a propriei persoane, pentru a putea vedea chipul lui Dumnezeu în noi, putem începe prin a ne cunoaşte şi a ne accepta aşa cum suntem, cu plusuri şi minusuri, cu neajunsuri şi calităţi.

Dumnezeu ne-a făcut întregi, frumoşi, ne-a dăruit fiecăruia exact acele trăsături care ne pot ajuta să trăim în armonie cu noi şi cu cei din jur.

Luptând mereu cu ceea ce nu ne place la noi, ajungem să nu mai fim ce suntem, ci doar frânturi care corespund unei imagini de moment, trecătoare.
E ca şi cum am fi un puzzle cu multe piese, fiecare cu rolul şi frumuseţea ei, dar din care vrem să evidenţiem doar părţile mai strălucitoare, mai cerute în lumea de azi – vom avea astfel bucăţi frumoase, dar niciodată întregul echilibrat, frumos, viu, cu sens.

Când devine iubirea de sine un păcat?

Atunci când nevoia se confundă cu dorinţa sau cu plăcerea. Nevoile de hrană, de adăpost, de a fi respectat, de a fi implicat în relaţii cu cei din jur, de a avea un sens sunt fireşti şi se cer împlinite.
Dar a trăi doar pentru a-ţi procura plăceri, pentru a acumula mai mult decât ai nevoie, a trăi doar pentru tine şi a uita de cei din jur sunt expresii ale unei false iubiri de sine, care e în realitate negare şi durere camuflată.

Există o legătură strânsă între iubirea aproapelui şi iubirea de sine. Nemulţumirea manifestată în raport cu anumite trăsături ale aproapelui poate trăda tot o neiubire de sine: ceea ce nu accepţi la tine proiectezi asupra celui de lângă tine şi te revolţi că are un anumit defect, care aminteşte de ceea ce încerci tu să ascunzi sau să negi din tine.

Oamenii agresivi sunt deranjaţi de agresivitate, cei pesimişti văd uşor oameni trişti în jur, pentru a-şi confirma viziunea sumbră asupra propriei vieţi.

Dimpotrivă, după cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur, „Iubirea ţi-l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri pentru fericirea lui, ca şi cum ar fi fericirea ta, şi să te întristezi la necazurile lui, ca şi cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din mulţi un trup şi din sufletele lor vase ale Sfântului Duh. Căci Duhul păcii nu odihneşte acolo unde împărăţeşte dezbinarea, ci acolo unde stăpâneşte unirea sufletelor.”

În cartea „Dragoste şi deşteptare”, John Welwood folosea o poveste pentru a descrie ce greşim atunci când nu înţelegem corect iubirea de sine: să ne imaginăm un castel minunat, cu zeci de camere frumoase.
Castelul este o metaforă pentru sufletul nostru, iar fiecare cameră este un aspect diferit al nostru, dar şi o parte integrantă a castelului, o parte absolut esenţială.
Când eram copii, ne jucam prin fiecare cameră şi fiecare ni se părea extraordinară, dar, treptat, am început să închidem uşa la câte o cameră, pentru că cei din jur ne spuneau că totul ar fi mai bine fără ea, că este imperfectă, că ne face de ruşine, că ei ne-ar iubi mai mult şi ne-ar fi mai bine dacă am mai renunţa la câte una.
Şi am închis multe, multe uşi, ne-am limitat foarte mult, ajungând să trăim doar în câteva camere, uitând că la început am trăit într-un castel.
Dar viaţa cu cei din jur vine să ne amintească trăsăturile uitate sau negate, pentru ca noi să redevenim ce am fost odată – un castel minunat, un om adevărat.

* Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie

Sursa: Ziarul Lumina

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!