Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Boris Vieru: Toponimia sacră. Vetrele de sfinţenie din Munţii Neamţului

Publicat 18:37 | 12 ian. 2014 // Cultură, Opinii, Racursiu, Radar, România, Spiritualitate // 1.335 vizualizări
Boris Vieru

Boris Vieru

Boris Vieru

Pe părintele Ioanichie Bălan, Dumnezeu să-l odihnească împreună cu drepţii, l-am cunoscut la înmormântarea părintelui Cleopa, în 1998.

Era în decembrie şi o iarnă cu troiene grele şi geruri mari se aşternuse peste munţii Neamţului şi ai Sihăstriei. Râuri de lume din toată ţara au curs spre Sfânta Mănăstire a Părintelui Cleopa la vestea trecerii sale la Domnul.
Îl plângea tot neamul românesc pe cel mai mare părinte duhovnicesc pe care îl dăduse vreodată sfinţii munţi ai Carpaţilor…

Părintele Ioanichie, aşa cum se ştie, avea o simţire şi o iubire aparte faţă de Basarabia şi basarabeni, de aceea, cu toate că era foarte ocupat, ne-a primit noaptea târziu în chilia sa plină de cărţi, icoane şi candele aprinse.

Părintele Cleopa şi părintele Ioanichie

Părintele Cleopa şi părintele Ioanichie

După ce ne-a întrebat despre ce mai face neamul românesc din Basarabia, ne-a vorbit despre cărţile pe care le scria sau le avea în proiect, dar mai ales ne-a vorbit despre o impresionantă lucrare a sa – Patericul românesc – al cărei semnal tocmai îl primise de la tipografie.

Cartea, foarte voluminoasă, era chiar pe masa sa de lucru, şi sfinţia sa o mângâia cu degete trudite şi ne vorbea despre sfinţii români, despre miile de sfinţi români, cunoscuţi, dar cei mai mulţi dintre ei probabil rămaşi în veşnicie anonimi, descoperiţi unii prin semne dumnezeieşti la sute de ani după trecerea din viaţă, prin sfinte moaşte binemirositoare, arătate atunci când a binevoit Dumnezeu.

Patericul românesc era o lucrare deosebită, de pionierat, prin care neamul din Carpaţi căpăta o conştiinţă de sfinţenie a sa pe care nu o mai avusese până atunci. Nu spre mândria sa, ci spre o necesară cunoaştere de sine, oarecum a caracterului său de ales între seminţiile din jurul său, dar şi spre ascultare cu frică, bucurie şi cutremur de tot Cuvântul lui Dumnezeu. Avea în această carte toată „adâncimea  şi lărgimea şi înălţimea” lucrării pe care a făcut-o timp de sute şi sute de ani în chiar sânul său Duhul cel Sfânt.

Mi-am adus aminte de aceste momente citind o altă lucrare de mare valoare a părintelui Ioanichie – Patericul mănăstirilor nemţene, tipărită cu binecvântarea I.P.S. Daniel la editura Trinitas din Iaşi în 2001, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, astăzi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Iată ce scrie Prefericitul în Cuvânt înainte: „Din munţii Sihlei care adăpostesc peştera Sfintei Cuvioase Teodora, până la vârfurile Toaca şi Panaghia ale Muntelui Ceahlău, mii de călugări şi călugăriţe, iubitori de sfinţenie şi viaţă  veşnică, au sfinţit de-a lungul veacurilor, prin rugăciune şi nevoinţă, acest ţinut al Neamţului, încât el a devenit un fel de Athos românesc sau un Tabor al luminilor văzute cu inima. În ţinutul acesta binecuvântat de Dumnezeu, muntele se împleteşte cu valea, pădurea cu poiana, izvorul cu stânca, cultul cu cultura, istoria cu veşnicia, pământul cu cerul coborât în inimile sfinţilor. Despre aceşti sfinţi, în majoritate monahi smeriţi şi asceţi biruitori asupra păcatului şi purtători ai bucuriei veşnice încă din lumea aceasta, ne vorbeşte cartea de faţă, Patericul mănăstirilor nemţene, scrisă de P.C. Arhimandrit Ioanichie Bălan de la Mănăstirea Sihăstria.”

Două lucruri m-au uimit, pot să zic – m-au cutremurat în această carte. Primul este acela că românii din ţinutul Neamţului şi-au numit munţii şi văile, poienile şi izvoarele, râurile şi pajiştile cu nume de sfinţi şi de sihaştri.

Este un fapt pe care nu cred că îl mai întâlnim la alte neamuri, în orice caz într-un număr atât de mare şi într-o măsură atât de covârşitoare. Avem astfel în Munţii Neamţului o adevărată toponimie sacră creştină, creată nu de cronica monastică, ci născută din tradiţia profană a credincioşilor şi transmisă din generaţie în generaţie.

Toponimia sacră creştină din Munţii Neamţului

„Cel mai vestit sihastru din timpul egumenului Siluan (Mănăstirea Neamţ, adormit la 1448 – n.n.) era Cuviosul Iosif, ce se nevoia cu 17 ucenici în Muntele Bisericanilor.”

„În pădurile seculare din jurul Mănăstirii Neamţ s-au nevoit sihaştri sfinţi încă înainte de întemeierea ei (secolul al XIV-lea). Unul din cei mai vestiţi sihaştri nemţeni, al cărui nume a ajuns până astăzi, a fost Cuviosul Chiriac Ieroschimonahul, contemporan cu Sfântul Daniil Sihastrul. (…) Această aşezare pustnicească s-a numit „Sihăstria lui Chiriac”, iar muntele în care s-a nevoit cuviosul cu ucenicii săi se cheamă până astăzi „Muntele lui Chiriac”, popular „Chiriacu”.

„Cuviosul Ioan Sihastrul… (sec. XVI – n.n.) Poate tocmai de la acest pustnic s-a numit întâi locul acesta „Valea Sihastrului”, apoi „Valea Sihaştrilor”, iar din secolul al XVII-lea, „Valea Sihăstriei” (este vorba de locul în care a fost întemeiată în 1655 Mănăstirea Sihăstria – n.n.) (…) Cea mai veche însemnare care vorbeşte de „Poiana lui Ioan” este o hotarnică din prima jumătate a secolului XVI, care stabilea terenurile Mănăstirilor Neamţ şi Agapia Veche.”

„Prin anul 1650, marele sihastru Atanasie ieroschimonahul s-a mutat la cereştile lăcaşuri, lăsând în urmă numeroşi ucenici. Locul în care s-a nevoit se numeşte  până astăzi „Poiana Sihastrului” sau „Poiana lui Aftănas”.”

„Pe poteca ce duce din Sihăstria peste Muntele Agapia, la numai 1 kilometru în pădure, se află o mică poiană, cunoscută până astăzi cu numele „Poiana Trapezei”. Aici s-au nevoit pentru dragostea lui Hristos, până la mijlocul secolului al  XIX-lea, generaţii întregi de călugări isihaşti. (…) Toţi cei care veneau la aceşti sihaştri erau odihniţi şi ospătaţi, de unde şi numele locului „Poiana Trapezei”, adică „Poiana ospăţului şi a iubirii”.

„La începutul acestui secol, ieromonahul Partenie împreună cu ucenicul său (Gherasim) s-au retras la linişte în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria. Aici şi-au făcut două chilii şi un mic paraclis într-o poiană care se numeşte până astăzi „Poiana lui Partenie”. Pădurile şi munţii din jurul mănăstirilor Agapia, Secu, Sihăstria şi Sihla  au fost renumite în ultimele patru secole pentru viaţa pustnicească. Sute de pustnici vestiţi s-au nevoit în această vatră isihastă.

Osemintele unora dintre ei şi urmele chiliilor se mai întâlnesc în pădurile din partea locului şi astăzi, iar numele lor au rămas în memoria urmaşilor, ca toponime legate de poieni, de obcine şi de pâraie.

„În această chilie pustnicească s-a nevoit Sfânta Teodora (de la Sihla – n.n.) aproape 30 de ani (…) Hrană primea numai după două zile, puţini pesmeţi cu ierburi de pădure, ferigă şi măcriş, numit „Măcrişul Sfintei Teodora”. Iar apă aduna din ploi, într-o scobitură deasupra unei stânci, numită până azi „Fântâna Sfintei Teodora”.”

„(Sihaştrii Gherontie şi Gherman (sec.XVIII-XIX) – n.n.)…au petrecut în „Poiana lui Iosif” până la moarte.”

„Se vorbeşte în tradiţia locului că între Schitul Sihla şi „Râpa lui Coroi” din apropiere, (vestită pentru viaţa pustnicească – n.n.)  este un loc tăinuit de Dumnezeu pe care nimeni nu-l poate descoperi. Acolo s-au nevoit de-a lungul veacurilor mulţi sihaştri sfinţi.”

„Pustnicul Agapie (sec. XV – n.n.) este cel dintâi sihastru cunoscut, ce s-a nevoit în munţii care îi poartă numele, şi adevăratul ctitor al sihăstriei Agapia Veche. (…) De la acest cuvios şi-au luat numele cele două Mănăstiri, Agapia Veche şi Agapia Nouă, Poiana lui Agapie, muntele şi pârâul lui Agapie.”

„Puţin mai sus de Poiana lui Agapie se află o altă poiană tot aşa de liniştită, înconjurată de păduri seculare şi străbătută de un mic pârâiaş. Aceasta se numeşte „Poiana lui Eufrosin”. Aici s-a nevoit mulţi ani de zile un sihastru vestit, pustnicul Eufrosin, ucenicul Cuviosului Agapie.”

„(Sihaştrii din Muntele Scaunele, sec. XV-XVI – n.n.) sihăstreau în muntele numit până astăzi „Scaunele”, situat pe obcină, un kilometru mai sus de Agapia Veche. Nevoinţa sihaştrilor din Muntele Scaunele era aceasta: toată ziua lucrau cu mâinile şi rosteau rugăciunea lui Iisus, (…) iar noaptea se aşezau pe un fel de scaune sau laviţe de lemn fixate în trunchiuri de brad şi împleteau coşuri din nuiele de alun; după miezul nopţii aţipeau puţin pe aceste scaune, apoi în zori de ziuă iarăşi se deşteptau, dădeau laudă lui Dumnezeu şi îşi continuau nevoinţa. De la scaunele acestor sihaştri s-a numit şi locul „La Scaune” sau „Muntele Scaunele”. Nevoinţa aceasta a fost continuată până la sfârşitul secolului XVIII şi este unică în isihasmul românesc”.

„Locul acesta (între „Muntele Scaunele” şi „Poiana lui Eufrosin” – n.n.) se cheamă până astăzi „Livada Părinţilor”. (…) Aici, în „Livada Părinţilor” s-au găsit în morminte (…) sicrie făcute din butuci de stejar tăiaţi pe lungimea mortului şi apoi scobiţi înăuntru ca o raclă, iar morţii erau înfăşuraţi şi cu o cărămidă sub cap. (…) În tradiţia locului se spune că (…) „se aflau între ei mulţi bărbaţi cu viaţa sfântă, ale căror trupuri, îngropându-se acolo şi după multă vreme constatându-se de sfinte, au fost scoase şi duse ca moaşte prin alte ţări: Rusia, Grecia…”.

„Marele sihastru, ieroschimonahul Peon (sec.XV-XVI – n.n.)… După numele cuviosului, Ceahlăul s-a numit sute de ani „Muntele lui Peon”, popular „Pionul” (atestat şi astăzi – n.n.), iar cele două vârfuri se numesc şi astăzi „Toaca” şi „Panaghia”. Tot el a rânduit şi zi de hram pentru Muntele Ceahlău, la 6 august, Schimbarea Domnului la Faţă…, fiind singurul munte din Carpaţi şi Balcani care are zi de hram asemenea  Muntelui Athos.”

Alte toponime:  Peşterile din muntele Ceahlău ale cuvioşilor Vucol, Ghedeon şi Gherman;  schitul Poiana Maicilor (unde s-a nevoit cuvioasa Mavra, singura între sihaştrii români cunoscuţi căreia îi slujeau animalele sălbatice, ca şi Sfintei Teodora de la Sihla, căreia îi aduceau de mâncare păsările cerului – n.n.); „Piciorul Maicilor”; „”Şipotul Maicilor”; „Pârâul lui Patapie”, „Pârăul lui Nicandru”, „Poiana lui Nicandru”, „Padina lui Nicandru” (vestiţi taumaturgi  din Muntele Ceahlău din sec. XVII-XVIII – n.n.); „Dealul lui Onufrie” (Sihastrul, ucenicul Sfântului Chiriac de la Tazlău, sec. XVII – n.n.).

Păstorii de oi, aleşii Duhului Sfânt 

Al doilea lucru pe care l-am desprins din lucrarea părintelui Ioanichie este minunata alegere şi lucrare a Duhului Sfânt cu oamenii simpli, de rând, fără şcoală, mai exact cu mocani români, păstori de oi. Cel mai cunoscut exemplu este bineînţeles cel al părintelui Cleopa, dar aici ne vom referi la altele.

Zguduitoare este viaţa Moşului Gheorghe Lazăr (1846-1916), care, după ce s-a închinat la Mormântul Domnului (1884), a peregrinat la mănăstirile din pustiul Iordanului şi Sinaiului, precum şi la cele din Muntele Athos aproape trei ani. A revenit apoi acasă, şi-a pus în bună rânduială cei cinci copii, iar în 1890 „s-a retras ca pelerin spre mănăstirile Moldovei”.

Înainte de asta însă mari minuni a făcut Duhul Sfânt cu Moşul Gheorghe. Timp de un an un sfânt sihastru din pustiul Iudeii l-a îndrumat şi i-a profeţit: „Frate Gheorghe, tu eşti chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoinţă mai grea decât a unui călugăr. Că vei trăi mergând din loc în loc, în rugăciune, în post, şi în multă lipsă. Dar, de vei avea neîncetat mintea la Dumnezeu, darul lui va fi cu tine şi vei birui toate ispitele vrăjmaşului…” Sfântul l-a trimis să postească 40 de zile în pustie, unde a biruit toate ispitele vrăjmaşului, iar la întoarcere i-a zis: „Pentru că ai biruit pe vrăjmaşul şi nu  te-ai lăsat înşelat de cursele lui, iată, ţi-a dat Dumnezeu  darul rugăciunii celei curate şi putere duhovnicească în nevoinţa ta. Că toată viaţa vei umbla desculţ şi fără acoperămât pe capul tău, dar nici frigul, nici căldura, nici boala nu te vor vătăma.”

În 1890, după ce se închină prin mănăstirile Moldovei, se stabileşte definitiv la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Piatra Neamţ, ctitoria lui Ştefan cel Mare, unde locuieşte ca un adevărat stâlpnic şi sihastru în mijlocul lumii, în aspră nevoinţă, timp de 26 de ani.

„Părintele Atanasie Păvălucă a fost unul din cei mai râvnitori ucenici ai marelui pelerin Gheorghe Lazăr şi era originar din comuna Breţcu, judeţul Covasna, sat de mocani vestiţi în Transilvania. A venit la Mănăstirea Neamţ cu moştenirea sa de 500 de oi albe, iar aici a păstorit oile mănăstirii timp de 50 de ani. Mergea după oi mereu cu capul  descoperit şi cu Psaltirea în desagă, zicând pe de rost psalmii lui David, după exemplul dascălului său.”

Monahul Galaction Ilie (1882-1946), cioban din Pipirig-Neamţ.

Elldor_Info-Avansam

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!