Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Isteria şi istericii – cum se manifestă şi cum să reacţionăm

Publicat 01:12 | 18 aug. 2014 // Radar, Spiritualitate // 3.282 vizualizări

Istericii sunt deseori vicleni, abili. Nu rareori posedă o fină intuiţie, uneori recurg la escrocherie sentimentală.
Pentru ca isteria să se manifeste complet sunt necesare două condiţii: profitul şi spectatorul.
Pentru isteric sunt importante nu faptele, ci propria sa interpretare.
Istericul suferă cu adevărat, dar suferinţa lui este produsă de dorinţa „satisfacţiei condiţionate”. Nimic nu îl răneşte pe isteric atât de tare ca lipsa atenţiei faţă de persoana sa.
În psihiatria clinică se face distincţie între nevroza isterică şi psihopatia isterică.

Isteria

Termenul de „isterie” provine dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „uter”. Pe vremea primelor descrieri ale acestei boli se considera că de isterie suferă doar femeile (mai târziu, s-a dovedit că şi bărbaţii).

Primele relatări privitoare la isterie îşi au originea în antichitate. Despre ea au scris Hipocrate şi Avicenna.

În epoca modernă, isteria a fost studiată de savanţi psihiatri cunoscuţi, cum ar fi: Jacques Charcot, Pierre Janet. O deosebită atenţie a fost acordată isteriei de către psihanalişti.

Totuşi, abordarea isteriei în cercetarea ştiinţifică a fost mult timp unilaterală. Practic, nu se întalneau nici un fel de comentarii duhovniceşti-morale pe această temă.

Aşadar, isteria.

Starea aceasta psihopatologică poate fi calificată ca „dare în spectacol”.

La personalităţile de tip isteric nu este greu de observat instabilitatea emoţională, manifestată prin modificări bruşte şi puternice de dispoziţie.
Felul de a vorbi al acestor oameni este foarte caracteristic, precum şi frecventele exagerări ale unor fapte reale.

Mimica lor este expresivă, uneori teatrală. În comportamentul lor se face simţită înclinaţia spre a poza, autoadmirarea.
Istericul însetează de atenţie faţă de persoana sa şi suferă puternic când aceasta lipseşte.
Pentru isteric este caracteristică dorinţa de a părea „mai ceva” decât în realitate.

După părerea cunoscutului psihiatru rus, profesorul P. B. Gannuşkin, în comportamentul istericilor predomină întotdeauna lipsa naturaleţei şi falsitatea.

„Fiecare faptă, fiecare gest, fiecare mişcare sunt calculate pentru a produce efect asupra privitorului. Istericii doresc întotdeauna să fie originali şi nu se dau în lături de la nici un mijloc pentru a atrage atenţia asupra lor”.

„Istericul, ce receptează fin şi acut unele lucruri, rămâne insensibil la altele”, scria P. B. Gannuşkin. „Într-un caz sunt buni, în altul manifestă completă indiferenţă şi egoism”.

Prof. G. E. Suhareva observă că personalităţile isterice au încă din copilărie dificultăţi sub aspect educaţional. Sunt foarte capricioşi, neascultători, le place să joace roluri de comandă şi manifestă agresivitate dacă aceasta nu le reuşeşte. Se remarcă la ei instabilitatea dispoziţiei sufleteşti.

După ce încep să meargă la şcoală, aceşti copii se integrează greu în colectivitate, fiindcă nu ştiu să împace interesele proprii cu interesele celorlalţi şi tind întotdeauna să ocupe primul loc, netolerând ca în prezenţa lor să fie lăudat altcineva.

Când nivelul lor intelectual este bun, rezultatele şcolare nu sunt rele, dar cunoştinţele lor rămân superficiale, interesele instabile.

Irascibilitatea ridicată, înclinarea spre minciună îi fac pe adolescenţii isterici mai dificil de educat. Totuşi, dacă se reuşeşte să li se găsească o ocupaţie potrivită cu interesele lor, starea li se ameliorează semnificativ.

Labilitatea crescută, dorinţa constantă de a „ieşi în faţă”, de a părea mai buni sunt, de fapt, lipsa de corespondenţă între dorinţă şi realitate: toate acestea sunt sursa trăirilor conflictuale.

Adeseori copiii isterici răspund la orice nereuşită suferită în viaţă prin reacţii inadecvate, în al căror tablou se remarcă semnele caracteristice ale isteriei.

Voi da un exemplu. Copilul cere o bomboană (sau jucărie etc), iar mama îl refuză. Atunci copilul se aruncă pe podea, ţipă, se zvârcoleşte şi continuă să cerşească dulciuri.
Deseori mama, speriată, îi dă copilului care urlă o mână de bomboane, doar să se liniştească: „Orice, numai să nu plângă”. Iar micuţul, mulţumit, molfăie bomboanele şi uită imediat de „jalea sa neconsolată”.

Ce înseamnă asta? O reacţie isterică tipică. Deocamdată copilărească, destul de grosieră, pe faţă.

Dar ce semnificaţie are comportamentul mamei? Satisfăcând dorinţa copilaşului, a întărit în el acest tip de reacţie – şi putem să nu ne îndoim de faptul că micuţul va mai aplica, şi încă nu o dată, modelul de reacţie, fiindcă i-a adus ceea ce a dorit, a dat „rezultatul necesar”.

Noi, părinţii, adeseori întărim fără să vrem în copii comportamentul demonstrativ, lăudându-l pe copil şi îngăduindu-i să se amestece în convorbirile celor mari şi să îi întrerupă.

Copilul realizează slăbiciunea noastră şi în curând începe să facă totul în mod demonstrativ: să citească versuri, să danseze, să cânte.

De regulă, adulţii se înduioşează, se topesc, îl laudă, îl sărută pe copil şi nu se gândesc deloc la faptul că purtarea micuţului este în mod evident demonstrativă.

Problema devine din ce în ce mai profundă şi în urma faptului că familiile contemporane au un singur copil, maxim doi, şi aceştia devin pentru părinţi „buricul pământului”.

În trecut, în familia patriarhală rusă, care de regulă avea numeroşi copii, nimeni nu cuteza la masă să-şi vâre lingura în oala cu ciorbă înaintea tatălui.

Acum situaţia este alta. Câteodată întreaga familie se învarte cu linguri, furculiţe, tigăi prin faţa „puişorului”, dorind să îl hranească cât mai gustos şi cât mai din belşug, să îi facă plăcere – iar după aceea ne mirăm de egoismul, de trufia nemăsurată a „puiului căruia i-au crescut aripile”.

Viaţa ne oferă numeroase exemple asemănătoare celui pe care l-am dat. Ele sunt pur şi simplu nenumărate.

La drept vorbind, toată structura modului de viaţă al omului contemporan, de la grădiniţă până la pensie, îl învaţă pe om să fie isteric. Bineînţeles, fiecare receptează diferit aceste „lecţii”.

Totul depinde de educaţia şi de concepţia despre lume a omului. Precum s-a spus deja, caracteristica fundamentală a personalităţilor isterice constă în tendinţa constantă de a atrage asupra lor atenţia celor din jur.

În acţiunile lor se vede un teatralism accentuat, o lipsă de naturaleţe, o nesinceritate marcantă. Pentru a capta atenţia generală, ei nu dispreţuiesc nici un fel de mijloace, recurg la orice viclenii, uneori chiar la minciună evidentă şi la escrocherie sentimentală.

Manifestările pregnante ale caracteristicilor personalităţii isterice sunt imaturitatea psihică, infantilismul, ce se exprimă prin instabilitatea intereselor şi ataşamentelor, în schimbarea cu uşurinţă a dispoziţiei sufleteşti.

Personalităţile isterice se dezamăgesc repede de prieteni şi îi schimbă cu uşurinţă, în ciuda faptului că la început prietenia li se părea veşnică.

De la dragoste la ură nu este la isterici decât un pas.

Literatura artistică descrie în culori vii personalităţi isterice. Modelul clasic de isteric poate fi considerat gogolianul Hlestakov.

Între oamenii isterici sunt deseori distinşi în calitate de variantă aşa-numiţii pseudologi. În comportamentul acestora, alături de caracterul demonstrativ, este prezent un joc furtunos al imaginaţiei însoţit de tendinţa spre a fantaza – iar în fantezii subiectul este de obicei subiectul însuşi.

În unele clasificări psihiatrice este distins, de asemenea, grupul personalităţilor narcisiste.

Semnul fundamental al personalităţilor narcisiste este reprezentat, după cum arată profesorul A. Aleksandrovski, încrederea apărută din adolescenţă în propria însemnătate, în propriile talente, în aspectul neobişnuit de atrăgător, care ar trebui să stârnească admiraţia generală.

„Nevoia de admiraţie, năzuinţa de a se vedea înconjuraţi de adoratori îl apropie neîndoielnic pe acest tip de cel isteric, la fel ca incapacitatea acestor subiecţi de compătimire, de empatie faţă de ceilalţi. Aceste personalităţi sunt înclinate spre fantezii ale căror teme sunt legate de succesele lor, obţinerea unei puteri nemărginite, de bogăţie.

Le place să vorbească despre prietenii lor celebri – artişti, politicieni, puternicii acestei lumi, despre legăturile lor cu societăţi secrete sau instituţii de importanţă excepţională.

Aceste relatări sunt bazate fie pe relaţii superficiale, de „bună ziua”, fie (mai des) sunt rod al imaginaţiei înfierbântate. Comunicând aceste informaţii, personalităţile narcisiste nu numai că aşteaptă o deosebită admiraţie din partea celor din jur, ci şi cer de la ei fără motiv ca aceştia să li se supună ca unei persoane superioare care o înconjoară”, scrie acelaşi autor.

Istericii sunt deseori vicleni, abili. Printre ei sunt numeroşi afacerişti. Nu rareori posedă o fină intuiţie.

Mulţi fondatori de secte, ca de exemplu Mary Baker Eddy (doctrina „Christian Science”), aveau în mod indiscutabil o structură isterică a caracterului.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre o serie de alte „personalităţi harismatice”. Se ştie, de exemplu, că viitoarea întemeietoare a mişcării teosofice, Elena Blavatskaia, se distingea încă din fragedă copilărie printr-o uimitoare înclinare spre minciună şi fantezii aprinse, despre care scriu rudele ei apropiate.

Mecanismul „satisfacţiei condiţionate” date de simptomul dureros este specific pentru isterie. El reprezintă un criteriu pentru delimitarea isteriei de diverse manifestări neisterice.
Plăcute şi dorite pentru isteric pot fi diferite manifestări dureroase care făgăduiesc profit sau scutesc de unele neplăceri.

Istericul are nevoie de spectatori – de exemplu, dacă Robinson Crusoe ar fi fost isteric, manifestările respective nu s-ar fi dezvoltat la el, fiindcă n-ar fi avut cine să-l privească. El e uşor influenţabil, dar această influenţabilitate e totuşi foarte selectivă. În sufletul istericului intră, de regulă, ceea ce e avantajos pentru el.

Manifestările clinice ale isteriei sunt extrem de diverse. Pot avea loc convulsii isterice, paralizii, se observă hiperkinezii isterice, manifestate prin tremur al întregului corp sau al unora dintre părţile lui. Se întâlnesc tulburări de sensibilitate (diverse dureri, junghiuri, amorţiri etc).

Am avut prilejul să observ surdomutitate şi orbire isterică, în trecut. La isterici se observă aşa-numitul „arc isteric”, în prezent mulţi psihiatri arată că reacţiile isterice sunt descoperite din ce în ce mai des în forme mai subtile.

Jacques Charcot numea isteria „marea simulantă”, deşi nu se poate spune că isteria şi simularea sunt concepte identice. Istericul suferă cu adevărat, dar suferinţa lui este produsă de dorinţa „satisfacţiei condiţionate”; simulantul pur şi simplu face pe bolnavul.

Diapazonul comportamentului isteric este foarte cuprinzător şi proteic. Isterici pot fi tineri cu cercel în nas şi parul verde-roşu-albastru, pot fi şi politicieni pentru care autoadmirarea este mai importantă decât orice.

Comportamentul isteric se întâlneşte, din păcate, şi în mediul ortodox. Am avut prilejul să văd „măicuţe” (aşa îşi spuneau ele) care, prin entuziasmele lor, prefăceau într-o clipă un preot tânăr în „făcător de minuni” şi „străvăzător”.

Istericul pune imediat „diagnostice” duhovniceşti, împarte bisericile şi preoţii în „cu har” şi „fără har”. În cazul dat criteriul este, bineînţeles, propriul „simţ lăuntric”.

Uneori se creează impresia că un asemenea om este de-a dreptul însetat de fapte „fierbinţi”, de informaţie senzaţională sau chiar de zvonuri senzaţionale, şi atunci se simte în mediul său.

Pentru isteric sunt importante nu faptele, ci propria sa interpretare.

Istericul poate ieşi în evidenţă nu numai prin înfăţişarea extravagantă, prin mimica teatrală sau particularităţile de vorbire. El poate avea şi un exterior banal, dar conversaţia lui va abunda în citate, va avea aparenţă „ştiintifică”. În fine, el poate pur şi simplu să păstreze întotdeauna o tăcere misterioasă. Şi totuşi, acestea toate sunt teatru. În tot comportamentul lui se fac simţite falsitatea şi nefirescul.

Sentimentele istericului, cu toată căldura şi blândeţea lor aparentă, sunt întotdeauna amestecate cu o anumită raceală. Propria persoană, iată principalul pentru un asemenea om!

În psihiatria clinică se face distincţie între nevroza isterică şi psihopatia isterică. Aceste stări se deosebesc între ele prin profunzimea, exprimarea şi provenienţa fenomenelor isterice.

Pentru nevroza isterică e mai caracteristică somatizarea conflictului, adică manifestarea isteriei sub forma unor diverse indispoziţii şi senzaţii fizice. De pildă, foarte des apare „nodul” isteric în gât. Amintiţi-vă pasajele din literatura artistică unde tinerele domnişoare, emoţionându-se, leşinau.

Psihopatia de tip corespunzător se caracterizează prin tulburări comportamentale, prin scăderea nivelului social-etic.

Repet încă o dată că pentru ca isteria să se manifeste complet sunt necesare două condiţii: profitul şi spectatorul.

Nimic nu îl răneşte pe isteric atât de tare ca lipsa atenţiei faţă de persoana sa. În atare caz viaţa păleşte în ochii lui, pierzându-şi atractivitatea.

Non-cultura contemporană este o apoteoză isterică sui generis. Este suficient, de exemplu, să privim la majoritatea muzicienilor rock, să ascultăm „creaţiile” lor, ca să ni se facă pur şi simplu rău. Exaltarea şi teatralismul extrem sunt la fel de fireşti pentru ei ca respiraţia. Năzuinţa de a atrage privirile celor din jur se vede literalmente în orice: în îmbrăcăminte, în atitudine, în convorbire.

La Preasfinţitul Varnava (Beliaev) se află expresia „a minţi cu viaţa”. Şi istericul, în manifestările sale extreme, minte cu întreaga sa viaţă. Multe persoane isterice sunt „senatori de drept” la manifestaţii, demonstraţii, mitinguri. Pentru ei nu este deosebit de important ce sau pe cine apără, pentru ale cui drepturi se ridică. Îi atrage posibilitatea în sine de a fi în atenţia lumii.

În ultimul deceniu, odată cu venirea democraţiei, pe valul crizei valorilor morale care a rezultat din lipsa de duhovnicie ce a domnit în societate în ultimii şaptezeci şi ceva de ani, atacă pe front larg sufletele omeneşti tot felul de magicieni, vrăjitori, vraci, persoane cu „capacităţi extrasenzoriale”, aducând atâtea nenorociri oamenilor ce li se adresează.

Fără a intra în amănuntele descrierii acestei ciume oculte, voi spune doar că, prin structura personalităţii lor, majoritatea covârşitoare a acestor „vindecători” sunt isterici însetaţi de slavă şi de recunoaştere obştească.

Desigur, printre ei sunt şi slujitori conştienţi ai răului, aflaţi pe diverse trepte de iniţiere. Sunt însă şi destui escroci, care habar nu au de ocultism, ci pur şi simplu jecmănesc concetăţenii ignoranţi duhovniceşte, „săltând” din buzunarele lor nu puţini bani. Incontestabil, faptul că nu sunt legaţi în mod conştient cu ocultismul nu îi scuteşte de responsabilitate pe cei ce recurg la un asemenea „ajutor”, fie şi cerându-l de la un escroc. Acesta este un păcat greu.

Dorinţa de a fi în văzul lumii, în centrul atenţiei este legată de patima curviei.

Istericul, mai ales în tinereţe, este întotdeauna îndrăgostit, petrece în „oceanul” fanteziilor erotice. Femeile isterice nu se pot abţine decât puţină vreme de la flirt, de la cochetărie.

Nu rareori istericii, mai ales psihopaţii, sunt înrobiţi complet de patima curviei şi duc un mod corespunzător de viaţă.

Protoiereul Boris Niciporov, protoiereu ortodox, scrie pe drept cuvânt: „Idealurile pe care le cultivă conştiinţa socială astăzi sunt următoarele. Primul ideal al societăţii de consum este fata ca fotomodel. Sunt necesare o înfăţişare plăcută, dinţi albi, şarm ş.a.m.d.

În general, punctul de plecare pentru orice nu este inima sau mintea, ci coapsa. Totul trebuie să fie de la coapsă şi nu mai sus de coapsă: şi gândurile, şi dorinţele, şi simţămintele.

Al doilea ideal ce cucereşte astăzi o uriaşă popularitate, în ciuda evidentei sale imoralităţi, este fata ca şi curvă. Însăşi denumirea este din ce în ce mai blamată în societate. Despre tragicele urmări ale acestui stil de viaţă nu cred că este cazul să vorbesc. Şi mai întâi de toate, este pierderea acelei temelii dintâi, a acelui lucru de primă însemnătate pentru care fata se iveşte pe lumea lui Dumnezeu.

Totuşi, părându-ne rău de aceste fete şi femei, nu putem să nu blamăm cauzele care duc la aceste anomalii. În primul rând, este implicată aici propaganda pe scară largă a pornografiei şi violenţei, desfrâului şi curviei, pe care o duc astăzi mijloacele de informare în masă.

Temelie şi ideal moral pozitiv pentru fata rusă trebuie să fie idealul femeii cu bună rânduială şi mamei grijulii.

În vremea de astăzi mulţi părinţi, mai ales ortodocşi, sunt neliniştiţi de introducerea în şcoli a programelor de educaţie sexuală. Pretutindeni sunt răspândite jurnale, cărţi ilustrate pe această temă. De pe ecranele televizoarelor se revarsă în sufletele copiilor tot soiul de netrebnicii. Se creează impresia că înainte în Rusia nu se năşteau copii. Sunt profund convins că toată această problemă artificială este o viclenie demonică.

Cineva a hotărât: copiii trebuie familiarizaţi cu orice preţ, cât se poate de timpuriu, cu fiziologia relaţiilor sexuale. Nu se pune problema ca din băiat să crească un tată, soţ, ocrotitor de nădejde, iar din fată o mamă grijulie şi o soţie credincioasă. Oare domnişoarele de condiţie nobilă sau fetele de la ţară studiau fiziologia cu pricina? Iar familiile erau de regulă solide, cu mulţi copii.

În trecut această temă a fost întotdeauna acoperită cu vălul castităţii sau, dacă vreţi, al trecerii anumitor lucruri sub tăcere.

Oponenţii ne acuză că avem idei perimate. Idei perimate au ei, întorcându-şi privirile spre Sodoma şi Gomora. Comanditarii acestui proiect au un alt scop: să pervertească tineretul şi să micşoreze natalitatea.

Doctorul V. K. Neviarovici arată în mod corect că „începând cu sfârşitul secolului al XlX-lea savanţii de orientare atee s-au străduit să demonstreze că nu există îndrăcire, ci este vorba doar de manifestări ale isteriei. O astfel de părere avea, din păcate, şi V. M. Bechterew (1857-1927), important savant rus, care s-a ocupat cu psihiatria, neurologia, psihologia.

Oricum, el şi-a edificat cercetările pornind de la poziţii strict materialiste, ceea ce nu putea să nu se reflecte asupra cercetărilor lui ştiinţifice. Astfel, într-una din lucrările sale el chiar se străduieşte să demonstreze (o, groază!) că toate minunile săvârşite de către Mântuitorul şi relatate în Evanghelie – este vorba de vindecări şi învieri din morţi – se explică prin suferinţe de natură isterică ale oamenilor care au crezut în Hristos.

Din păcate, şi în zilele noastre medicina oficială, spre bucuria întregii lumi demonice, nu face diferenţa între bolile sufleteşti şi cele duhovniceşti şi se străduieşte să-i vindece pe mulţi îndrăciţi ba cu insulină, ba prin hipnoză, ba cu preparate chimice, iar în ultima vreme chiar şi cu metode oculte (meditaţie transcendentală ş.a.).

Acelaşi autor scrie că „isteria şi îndrăcirea nu sunt unul şi acelaşi lucru; totuşi, isteria pregăteşte cum nu se poate mai bine sufletul pentru îndrăcire, fiindcă diavolul este tatăl minciunii, iar istericii sunt cu toţii mincinoşi; diavolul, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, este actor şi maimuţă, iar pentru isterie sunt caracteristice imitaţia, actoria şi imaginaţia artistică morbidă. Căderea diavolului a avut loc din pricina slavei deşarte şi a trufiei – şi aici asemănarea este evidentă.”

Despre această boală sufletească părintele Aleksandr Elceaninov scrie: „Isteria este descompunere a personalităţii şi ea eliberează cantităţi de energie uriaşe, pierzătoare prin puterea lor distructivă, la fel ca în fisiunea nucleară”.

Trufia şi slava deşartă, minciuna şi făţărnicia: iată natura duhovnicească a isteriei.

Şi totuşi, ce este isteria: păcat sau boală? Mi se pare că isteria este o aşezare (dispoziţie) păcătoasă a sufletului, ce nu rareori duce şi la boală.

Cu ce scop scriu aceste rânduri? Ca să „îl ştim la faţă pe vrăjmaş”, cum se spune, şi să ne luptăm cu el, smulgând neghinele isteriei din sufletul nostru, şi, totodată, ca să vedem mai bine această boală păcătoasă şi realitatea care ne înconjoară.

Cum să reacţionăm la comportamentul isteric (în caz că este necesar să reacţionăm)?

În primul rând, nu trebuie să intri în jocul istericului.
Păstraţi-vă demnitatea şi calmul, iar dacă este necesar, trebuie să arătaţi asprime chibzuită.

Încă o dată amintesc că fără spectator criza de isterie încetează. Ca atare, mama pe care o dădeam de exemplu mai sus n-ar fi trebuit să dea atenţie „convulsiilor” băieţelului nestăpânit, ci să continue calmă să-şi vadă de treburile sale.

Doctor Dimitri Aleksandrovici Avdeev

CrestinOrtodox.ro

Elldor_Info-Avansam

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!