Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Etape în dezvoltarea mândriei: Preocuparea de sine – Flecăreala – Patima de a comanda – Mania grandorii și mania persecuției

Publicat 03:29 | 03 dec. 2014 // Racursiu, Spiritualitate // 1.442 vizualizări
doxologia.ro

doxologia.ro

Preot Aleksandr Elceaninov

Vom încerca să punem în evidenţă etapele principale ale dezvoltării mândriei, pornind de la uşoara mulţumire de sine, până la extrema în­tunecare a sufletului şi pierzarea deplină.

Preocu­parea de sine, prima etapă în dezvoltarea mândriei

La început este vorba doar despre o preocu­pare de sine aproape normală, însoţită de o bu­nă dispoziţie care se transformă adeseori în uşu­rătate. Omul e mulţumit de sine, deseori hoho­teşte, fluieră, fredonează, pocneşte din degete. Îi place să pară original, să uimească cu tot felul de paradoxuri, să facă spirite; manifestă gusturi aparte, este capricios la mâncare. Dă cu plăcere sfaturi şi se amestecă „prieteneşte” în treburile altora; îşi dă în vileag, fără să vrea, excepţiona­lul interes faţă de sine însuşi prin fraze de genul: „staţi să vă spun eu”, „nu, eu ştiu mai bine”, „am obiceiul să…”, „de regulă, eu…” (sau, cum găsim la Turgheniev, „am obiceiul să prefer”…).

Vorbind despre necazul altuia, vorbesc, fără să-şi dea seama, tot despre sine: „Am fost atât de zguduită, că până acum nu-mi pot reveni”. Totodată, enorma dependenţă de aprobarea altora, în funcţie de care cel cu pricina ba „înfloreşte”, ba „se ofileşte” şi „se acreşte”. În general, însă, în sta­diul acesta dispoziţia rămâne luminoasă. Această formă de egocentrism este foarte proprie tinere­ţii, deşi se întâlneşte şi la vârsta adultă.

Ferice de omul care în stadiul acesta dă de griji serioase, mai ales pentru alţii (prin căsăto­rie, familie), de muncă, de efort, sau pe care ajunge să-l fascineze calea religioasă şi care, atras de frumuseţea nevoinţei duhovniceşti, îşi vede să­răcia şi începe să dorească ajutorul harului! Da­că nu se întâmplă lucrul acesta, boala se dezvoltă în continuare.

Flecăreala: al doilea pas în dezvoltarea mândriei

Apare convingerea sinceră de propria întâie­tate. Adeseori, aceasta se exprimă printr-o logo­ree neînfrânată – căci ce este flecăreala, decât, pe de o parte, lipsă de modestie, iar pe de alta, delectare de sine prin procesul primitiv al desco­peririi de sine?

Natura egoistă a logoreei nu se împuţinează deloc în urma faptului că ea atinge uneori o temă serioasă: omul mândru poate vor­bi despre smerenie şi tăcere, poate ridica în slăvi postul, poate dezbate problema: ce este mai pre­sus, faptele bune sau rugăciunea?

 

Patima de a comanda – etapa a treia în dezvoltarea mândriei

Încrederea în sine se transformă rapid în pa­tima de a comanda; el atentează la libertatea al­tora (fără să suporte nici cel mai mic atentat la libertatea sa), dispune de atenţia, de timpul, de puterile altora, devine obraznic şi tupeist. Trea­ba lui este importantă, treaba altuia e un fleac. De toate se apucă, în toate se bagă.

În stadiul acesta, dispoziţia celui mândru se strică. În agresivitatea sa, el întâmpină, bineînţe­les, rezistenţă; apar irascibilitatea, încăpăţânarea, arţagul; este convins că nimeni nu-l înţelege, nici măcar duhovnicul; ciocnirile cu „lumea” se acutizează, şi cel mândru face alegerea definiti­vă: „eu” împotriva oamenilor, însă deocamdată nu şi împotriva lui Dumnezeu.

Sufletul devine mohorât şi rece; în el se insta­lează îngâmfarea, dispreţul, răutatea, ura. Mintea se întunecă, distincţia dintre bine şi rău de vine tulbure, întrucât ea e înlocuită cu distinc­ţia dintre „ceea ce e al meu” şi „ceea ce nu-i al meu”. El iese din orice ascultare, este insuportabil în orice societate; scopul lui este să iasă ca el, să-i impresioneze, să-i facă să se simtă inferiori pe ceilalţi; el caută cu sete notorietatea – fie aceasta şi de scandal – , răzbunându-se astfel pe lume pentru că nu-l recunoaşte şi luându-şi re­vanşa în faţa ei.

Uneori, această forţă de auto­afirmare este orientată spre câştigul material, spre carieră, spre activitatea socială şi politică, iar uneori, dacă există talent, spre creaţie -, iar aici cel mândru poate repurta, datorită energiei sale, unele succese. Pe acest teren se dezvoltă, de asemenea, schismele şi ereziile.

Mania grandorii și mania persecuției – etapa a patra în dezvoltarea mândriei

În fine, pe cea din urmă treaptă, omul o rupe şi cu Dumnezeu.

Dacă mai înainte făcea păcatele din neastâmpăr, ca să zic aşa, şi din spirit rebel, acum îşi permite orice: păcatul nu-l chinuie, ci de­vine pentru el o deprindere; dacă în stadiul aces­ta poate să-i fie uşor, atunci poate să-i fie uşor şi cu diavolul, pe căile întunericului. Starea lui sufletească este mohorâtă, lipsită de orice lumină, singurătatea lui e deplină – dar totodată are convingerea sinceră de corectitudinea căii sale şi sentimentul deplinei siguranţe, în timp ce aripi negre îl poartă repede spre pierzare.

La drept vorbind, între o asemenea stare şi ne­bunie deosebirea este măruntă.

Cel mândru rămâne şi în această viaţă în stare de izolare deplină („întunericul dinafară”). Uitaţi-vă cum discută şi cum poartă disputele: fie că nu aude deloc ceea ce i se spune, fie că aude doar ceea ce coincide cu părerile lui; iar dacă i se spune ceva nepotrivit cu părerile lui, se supără ca şi cum ar fi fost jignit personal, devine bat­jocoritor şi neagă cu înverşunare. La cei din jur vede doar însuşirile pe care el însuşi le atribuie în mod arbitrar, aşa că, şi atunci când laudă, es­te tot mândru, închis în sine, inabordabil pentru cel obiectiv.

Caracteristic este faptul că două dintre formele cele mai răspândite de boală psihică – mania grandorii şi mania persecuţiei – decurg în mod direct din „autoaprecierea sporită” şi sunt absolut de neconceput la cei smeriţi, simpli, ca­re uită de propriul eu. De altfel, şi psihiatrii conside­ră că la paranoia duc, în primul rând, sentimentul exacerbat al propriei personalităţi, atitudinea duşmănoasă faţă de oameni, pierderea capacită­ţii normale de adaptare, pervertirea aprecierilor. Paranoicul clasic nu se atacă niciodată pe sine în­suşi, el are totdeauna dreptate în proprii săi ochi şi este acut nemulţumit de cei din jur şi de con­diţiile sale de viață.

Iată unde se arată profunzimea definiţiei Cu­viosului Ioan Scărarul: „Mândria este sărăcia cea mai de pe urmă (extremă) a sufletului”.

Cel mândru suferă înfrângere pe toate planurile:

Psihologic – mâhnire, întuneric, sterilitate.

Moral – singurătate, secătuire a dragostei, răutate.

Teologic – moartea sufle­tului, care premerge morţii trupeşti, gheena încă din timpul vieţii.

Fiziologic şi patologic – boală nervoasă şi su­fletească.

(Cum să biruim mândria, preot Aleksandr Elceaninov, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, via Doxologia.ro

„Simptomele” mândriei. Patima de a comanda, etapă în dezvoltarea mândriei

1 Comentariu

  1. oleg spune:

    Rar se publica astfel de articole. Bravo autorului. Si va rog sa publicati si leacul acestei periculoase boli…

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!