Elldor.Info

Agenţie de presă şi ziar online

Alecu Reniță: Boris Vieru face parte din generația de aur a românilor basarabeni din a doua jumătate a secolului XX

Publicat 16:12 | 23 mart. 2019 // Cultură, Opinii, Republica Moldova // 249 vizualizări

In Memoriam: Boris Vieru


Alecu Reniţă, Grigore Vieru, Boris Vieru, la redacţia revistei „Natura”, în 2005

Apostol al cauzei românești

Alecu Reniță

Boris Vieru face parte din generația de aur a românilor basarabeni din a doua jumătate a secolului XX, generație marginalizată și blamată pentru că a păstrat vie flacăra unității de neam într-un teritoriu ocupat de Rusia și a pregătit populația băștinașă pentru Mișcarea de Eliberare Națională din anii 1986-1991.

Oricât ar încerca mercenarii și denigratorii istoriei Basarabiei să falsifice și să ascundă lupta inegală a generației de aur, a elitei intelectuale și a mai multor personalități pentru afirmarea adevărului despre identitatea românească a populației băștinașe, nu le va reuși niciodată să smulgă din memoria colectivă ideile de unitate și reîntregire națională semănate cu mari sacrificii de cei mai buni și luminați fii ai Moldovei de la Est de Prut.

Boris Vieru, 2011

Viața și faptele pilduitoare ale lui Boris Vieru pentru promovarea cauzei românești în Basarabia completează și înfrumusețează chipul generației de aur și sunt o dovadă incontestabilă a bătăliilor îndelungate, neîntrerupte ale băștinașilor întru dăinuirea lor în libertate pe pământul strămoșesc.

Boris Vieru și-a trăit viața ca un apostol al românismului prins la o răscruce de secole și milenii. Înțelegea până la rădăcini drama basarabenilor rupți de la Țara-Mamă și băgați cu forța în închisoarea popoarelor – Uniunea Sovietică, știa că un om al scrisului are misiunea să lumineze mințile fraților înstrăinați și să propovăduiască adevărul, conștientiza că urma să-și ducă crucea într-un regim de ocupație, care strivea orice încercare de a gândi liber și de a împrăștia idei naționale.

Contrar standardelor generale îmbrățișate de majoritatea absolută, el a refuzat să se înregimenteze în armata capetelor plecate și a mancurților-trubaduri, alegând să fie de partea națiunii sale nesupuse.

Îl dezgustau butoaiele goale de pe scenă și de la tribunele oficiale. Se mira și nu pricepea de ce atâta zbatere pentru lucruri deșarte, pentru titluri goale de conținut, pentru o viață fără rost.

În timpul furtunilor cumplite, care doborau mulțimile și elitele, Boris Vieru nu s-a clătinat și nu a dat înapoi, nu s-a vândut ocupanților pentru carnetul de comunist, carieră și viață  ghiftuită. O făcea conștient, fiindcă înțelegea prea bine că nu poți să-ți servești onest neamul și, în același timp, să elogiezi torționarii, comunizarea și rusificarea poporului tău.  

Încă lucra la gazeta „Tinerimea Moldovei”, când am început să avem primele discuții sincere. Să fi fost prin *84 sau *85, nu-mi amintesc exact anul, dar în acele vremuri încătușate, am descoperit în ochii tânărului de pe malul Prutului, harta României eterne și flăcările nemuritoare ale limbii materne. Avea o pregătire temeinică și cunoștea în profunzime viziunea lui Eminescu asupra unității neamului românesc și a Basarabiei.

Parcă nici nu trecuse prin școlile sovietice. Îl vedeam, venind de departe, de la izvoarele interzise, din apele vii ale suflării lui Hașdeu, Iorga și Eliade, din crezul și idealul Basarabiei neîngenuncheate.

Adeseori, când îmi zugrăvea Prutul, care ajungea până în grădina casei lui părintești de la Braniște, ochii i se umezeau. Nevăzută parcă de alții, lacrima nedreptății i se prelingea neîntrerupt, înăuntru, în sufletul rănit de frontiera odioasă între frații de sânge.

Uneori, trecea pe la „Literatura şi Arta” să se odihnească puțin din pelerinajele și frământările sale interioare. Vedea săptămânalul nostru ca o oază minusculă de libertate față de pustiul din celelalte redacții, fără voce. Dorea să vină în echipă la noi, la secția publicistică. Avea oroare de propaganda antiromânească, promovată în mod hidos de puterea comunistă de la Chișinău și rețeaua ei din mass-media.

Ca să nu ajungă cumva să fie înghițit de minciunile oficiale, luase de la baștină și, păstra sub cămașa subțire, firul de sârmă ghimpată, care îl despărțea de Țară și îi ținea trează memoria și datoria. În acele timpuri de teroare străină, când cea mai mare crimă era să ai conștiință românească, el nu găsea în sine puteri să-și ascundă dorul de România.

Anume, acest dor curat m-a făcut să am încredere deplină în el și să-l îndrăgesc.

Începusem să visăm împreună la Țara noastră liberă și reîntregită. Simțeam că se apropie timpul românilor basarabeni.

Într-o zi luminoasă, transformată în mare sărbătoare, Boris Vieru a deschis ușa biroului 409 din Casa Scriitorilor, în care activam, și a rămas pentru totdeauna în secția publicistică a săptămânalului „Literatura şi Arta”. Ne lipsea atât de mult, iar fără el ne venea foarte greu să ne luăm zborul spre istoricele bătălii pentru Limbă, Alfabet, Tricolor și Eliberare Națională.

Accentuez – pentru totdeauna – deoarece freamătul și bătăile inimilor noastre au trecut pe vecie în paginile în care adunam până în zori aspirațiile și vocile a milioane de români basarabeni. În clipele, când smulgi lanţurile robiei de pe poporul tău, o zi e mai plină decât un secol, iar tu, dacă ai norocul să intri în luptă, îţi trăieşti destinul şi ora astrală.  Moldova cea sovietică, — rusificată până la desfigurare, golită de elitele românești deportate în Siberia, îndobitocită de ideologii staliniști, bătută în cap până să piardă memoria și să uite limba maternă, – acea Moldovă mutilată până la os, începea să reînvie în „Literatura şi Arta” și să spună ocupanților tot mai răspicat cine este adevăratul stăpân al pământului răpit în 28 iunie 1940.

Boris Vieru se afla în epicentrul proceselor de deșteptare națională, în Statul Major, de unde, în fiecare joi, se distribuia doza de oxigen, de curaj și de încredere în victoria pentru Limbă și Alfabet.  În cadrul secției publicistică, el avea și misiunea să trieze apelurile, declarațiile și scrisorile semnate de zeci, sute și mii de patrioți, care își cereau drepturile legitime la limba maternă și alfabetul românesc.

Tirajul săptămânalului explodase de la circa 10 mii de abonați — la 262 de mii. Adeseori, revărsatul zorilor ne prindea în redacție între vrafurile de plicuri și materiale. Biroul nostru devenise neîncăpător. Maldărele de scrisori ne împingeau în coridor.

Sub ochii înfuriați ai cerberilor din Comitetul Central, „Literatura şi Arta” se transformase într-o imensă Agora, în tribuna Mișcării de Eliberare Națională. În acei ani de confruntări pe viață și moarte, noi, câțiva tineri setoși de dreptate și libertate, împreună cu poporul reînviat, nu scriam istorie, ci făuream istorie românească în Basarabia.

Cartea „O luptă, o suferință” adunată de Boris Vieru din scrisori și articole apărute în „Literatura şi Arta”, devenise în 1989 o adevărată călăuză în mâinile moldovenilor patrioți. 

„O suferinţă uriaşă se ridica din conţinutul acelor mesaje, venite din toate satele Moldovei – erau sute şi mii de scrisori, fiecare cu conţinutul ei, cu sute de mii de semnături pe ele, – mărturisește Boris Vieru. – Era suferinţa părinţilor şi buneilor noştri, ocupaţi în 1940, care acum, la 1989, după 50 de ani de asuprire rusească şi sovietică, ieşise din stăvilarele fricii şi ale terorii comuniste şi se exprima liber în paginile „Literaturii şi Artei”. Sentimentul care mă cuprindea era copleşitor, magnific, cosmic: aveam în faţă suferinţa nu a unei persoane, ci a unui neam întreg. A neamului meu.”

Boris Vieru a făcut parte din tot ce a zămislit Basarabia mai frumos și mai demn în anii de ocupație sovietică și în anii de marasm lucinschist, voronist sau dodonist.

A lucrat pentru cauza românească în tăcere, fiind blând, iertător și smerit. Vorbea cu înaintaşii, cu contemporanii, cu cărțile bune pentru a împrăştia dragostea de neamul românesc în Basarabia orfană. Fărâme din sufletul lui frumos şi din crezul său neclintit în victorie, vor străluci de-a pururea în colecţiile uitate ale săptămânalului „Literatura şi Arta” şi ale revistei „Natura”.

Cărţile nescrise urma să le caligrafieze după Unire. Rostea rugăciuni curate, care îl apropiau de tărâmurile veşnice. Învăţase cu ochii cărările de pe cer, care duceau la Dumnezeu. Se hrănea din roua dimineților neîncepute, din idealul naţional şi frumuseţea fascinantă a limbii române.

Boris Vieru

Înainte de a se zvânta lacrima de adio de pe chipul naționaliștilor basarabeni și a răsări iarba uitării pe mormântul proaspăt al fratelui nostru de luptă și ideal, rog generațiile viitoare să scrie în Cartea de aur a României reîntregite și numele lui Boris Vieru. Fiindcă el a fost şi va rămâne unul dintre Apostolii cauzei româneşti în Basarabia. Acum şi în veac!

Preluat din Revista „Natura”, numărul din martie 2019, pag. 9 – In Memoriam: Boris Vieru

Comentarea e interzisă

Subscribe to our RSS Feed! Follow us on Facebook! Follow us on Twitter! Visit our LinkedIn Profile!